Proiectul a fost initiat recent si se afla in desfasurare ; pentru a-l putea definitiva , avem nevoie de propunerile dvs. ca si de creatii reprezentative din partea autorilor de poezie . Pentru aceasta , va rugam sa faceti cunoscut acest program celor pe care ii considerati ” antologabili ” si, in acelasi timp , daca scrieti poezie sa ne trimiteti un grupaj de cel putin 15 poeme la adresa de e-mail noul.orfeu@gmail.com pentru a putea selectiona creatiile care sa va reprezinte in cadrul acestei antologii. Nu uitati sa trimiteti si o fotografie care sa insoteasca sectiunea dvs. din acest document de istorie literara contemporana.
Va suntem recunoscatori daca veti difuza cat mai larg acest proiect in mediile literare.

“Cele mai frumoase zece poezii” este o colectie editoriala pe care o voi crea ,din placerea de a fi de folos , in aceasta primavara;o gandisem acum trei ani dar nu am avut vreme sa o definitivez.Ea ar trebui sa contina ,asa cum ii spune numele,” zece poezii”alese dupa gustul meu, editate de mine in forma unei mici plachete si adusa in dar si autorului si

cititorilor.Cu un timp in urma ,ii scrisesem si “insemnarea de inceput” si o pastrez nu numai ca document ci si ca o indrumare pentru ceea ce am de facut;o si public acum,ca sa se stie.”Noul Orfeu” ar putea fi o altfel de antologie cuprinzand nu zece poezii ci”cate or fi”sau “cate se potrivesc”.Căci nu cantitatea este criteriu ci extractul de metal pretios,ce nu cedeaza in fata asaltului vremii.

Acum vreo douãzeci şi ceva de ani, cînd, pentru a scrie o cronicã literarã sãptãmînalã, trebuia sã citesc mai multe cãrţi decît puteam sã comentez, am început sã-mi fac diferite extrase, ce reţineau doar poeziile şi paragrafele de prozã ce mi se pãreau demne de a “rãmîne” dincolo de regimul clipei. A rezultat un fel de antologie de uz propriu, ivitã dintr-un gen de epicureism intelectual, ce ar fi putut sluji, poate, şi altora dacã urma sã capete o funcţiune pedagogicã. De fapt, cred cã prin 1985 mã gîndisem doar la un soi de “antologie şcolarã”, alternativã – înainte de manualele alternative – la viziunea oficialã asupra literaturii; dar, bineînţeles, totul a rãmas între coperţile de carton ale unui dosar de utilizare personalã.

Cred, cu toate acestea, cã, indiferent de obiective, sînt destui poeţi ce meritã sã li se extragã – din opera adeseori prolixã şi inegalã – partea durabilã, “lamura”, şi sã se vadã astfel ce şi de ce se va ridica, probabil, din contigent şi va depãşi vremurile. Unii rãmîn, precum Arvers, cu al sãu “Sonet”, cu doar o singurã creaţie dar „divinã” însã alţii, de bunã seamã doar cei ce conteazã, pot zice cã au pus piatrã peste piatrã pentru un cît de mãrunt monument. A observa „ce rãmîne” este obiectivul acestei colecţii.

ARTUR SILVESTRI

Antologia de poezie română contemporană Noul Orfeu, aparută prin grija d-lui Dr. Artur Silvestri, este o iniţiativă binevenită, nu pentru că nu există poezie română contemporană publicată, ci pentru că rareori se pot aduna laolaltă cele mai bune poezii ale autorilor contemporani. Este greu să găsesşti cele mai bune poezii pe care le-ai scris, iar după ce le-ai găsit, în mod sigur alte zece le pot lua locul. Numai timpul poate hotărî, deasupra tuturor lucurilor, ce rămâne şi ce se pierde, asemenea unei fruze plutitoare pe o pală de vânt. Totuşi imaginea acestei frunze, purtată de o aripă abia adiind, de o pală ce poartă cu ea mireasma toamnelor trecute şi viitoare, este neperitoare tocmai pentru că este atât de aproape de poezie. Dacă atingi funza care pluteşte palidă, îngălbenită şi străvezie de răcoarea toamnei, pe degetele tale rămâne ceva inexplicabil de infim şi nepieritor, aceasta este o clipă de poezie. Sunt zile în care atingerea unei aripi de Înger ne întregeşte şi ne înalţă dăruindu-ne fericirea de a fi una, Cuvântul. Dar există Îngeri ai vieţii, plini de lumină şi Îngeri ai morţii, din întunericul cel pieritor.

Orfeu este instruit în arta sa de Linos, fratele său, şi prin măiestria cântecelor sale îmblânzea chiar şi marea cea furtunoasă, reuşind să acopere cântecele sirenelor, de aceea a fost folositor argonauţilor în căutările lor. După pierderea iubitei sale Euridice, pe care nu reuşeşte să o smulgă din Infern, datorită grabei de a o privii, el trece prin lume purtându-şi lira fermecată, urmat de fiarele apelor şi pădurilor, care îl urmau ascultându-l, ca vrăjite. Totuşi nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care ia adus izbăvirea (Conform istoriografului Diodor (Istorii 4, 43,1s.) citat din www.wikipedia.ro, Wikipedia, Orfeu ).

Poezia poate fi viaţă şi moarte, depinde cum trăieşti. Ai spune că este prea puţin, sau poate prea mult, dar dacă aduni într-o viaţă câteva funze între file, într-o zi, deschizând paginile îngălbenite, poţi constata cu uimire că eşti un om fericit, ai trăit poezia, ai trecut pe lângă ea, ai fost una cu ea şi abia acum, după o vreme, înţelegi că ea există , asemenea unei picături de ploaie căzută copilăreşte pe nas, sau asemenea unei celebre rostiri în faţa naţiunilor. Poezia este Cuvânt Dumnezeiesc, aşa cum prima carte de versuri este Sfânta Scriptură, iar frumuseţea ei nu va putea fi egalată vreodată.

CUVÂNT DE BUNĂVOIRE PENTRU ANTOLOGIA DE POEZIE CONTEMPORANĂ NOUL ORFEU

În tezaurul de spiritualitate al omenirii, destule sunt dovezile rămase nemuritoare ale creaţiei unor artişti de geniu, care, prin puterea harului lor, au rămas în conştiinţa generaţiilor următoare. Aceşti artişti, într-un titlu generic, îşi temeinicesc trecerea cu propriile lor creaţii, înveşnicindu-se într-un dialog neîntrerupt cu Conştiinţa Unică. O comunicare privilegiată, fără doar şi poate, care, prin subtilitatea trăirii, poate divulga o sensibilitate specială, un spirit de observaţie viu, un profesionalism ridicat la cotele cele mai înalte.

Ceea ce propune, de această dată, Asociaţia Română pentru Patrimoniu prin Antologia de poezie contemporană Noul Orfeu, reprezintă rodul unei întinse perioade de exerciţii de virtuozitate, străluminată de graţie care pot sta numai sub auspicii divine.

Deşi nu s-a intenţionat o ordonare tematică strictă a acestor producţii, ci s-a urmat traseul capricios al inspiraţiei, ele surprind prin caracterul spontan al iluminării, într-un moment dăruit de mare tensiune a simţirii lirice şi reprodus în forma cea mai desăvârşită ca nişte fulgerări şi descărcări de emoţii.

Simbolistica creaţiilor lirice prezente în această antologie, se raportează la însuşi misterul Creaţiei şi al Măreţiei Divine. Căci, orice creator, indiferent de domeniul artei care-l tutelează, este un modelor de suflete, un zămislitor de frumos sub toate aspectele sale. El are privilegiul unic de a comunica în linie directă cu Supremul Creator, de a fi co-participant la imensa operă a alcătuirii lumii, din mii şi mii de bucăţi şi tot atâtea ipostaze, surprinse instantaneu, sau studiat, cu minuţie, dar toate făcând parte din acelaşi Unic Tablou al Universului în veşnică mişcare, mereu schimbător şi cu atât mai diversificat, mai nuanţat, mai colorat, îndeobşte.

Poemele antologate sunt un suprem omagiu adus iubirii de oameni, de natură, de frumos, o iubire tămăduitoare şi stenică, revărsându-se către noi, privitorii, în tandreţe mătăsoasă, esenţializată în gesturi simple dar care capătă consistenţă deplină prin culoare şi ideatică.

Acest sentiment imanent al iubirii este o continuă aspiraţie către Înalt, către sublim, către frumosul prin excelenţă.

Venind din universul de sacralitate al omenescului, poemele antologate par nişte decupaje ale clipei eterne incendiară şi exultantă, dar care uneori se temperează, căpătând expresia de mir a echilibrului şi grandorii, născute din uimirea de sine, din bucurie şi revelaţie harică.

Parcurgându-le, simţi aromele suave ale Înaltului, transpus în semne comunicabile, adevărate destăinuiri convertite în ceremonii diurne. Un fior profund metafizic este prezent peste tot, ieşind la iveală discret, ca un gând picurat. Ceea ce uimeşte într-adevăr, este partea de nepătruns şi insidios din existenţa cotidiană, ceea ce numai ochiul poetului vede şi urechea muzicianului aude. O simfonie de sunete şi culoare, cu pulberi ale unei reflectivităţi de vitraliu sfărâmat. Aceste efluvii imateriale de poezie, curgând din toate direcţiile, ne copleşesc ca o hăituire de ceţuri mişcătoare, alungate de razele soarelui. Meditaţii nuanţate liric induc un sentiment de irealitate cu substrat metafizic.

Adunate-ntr-un punct vibrator, precum tablourile, aceste reflecţii artistice, ca nişte confesiuni necesare, transpuse în chip admirabil pe un suport virtual, au extraordinara forţă de a extrage din banal, din întâmplător, valori de semnificaţie care conferă farmecul ascuns şi misterios al inefabilului.

Puse cap la cap, cu minuţie de trezorier, în remarcabila ANTOLOGIE, ele ne eliberează de vulg şi de starea de angoasă provocată de imaginile despuiate, cu parfum neîndoios de kitsch, care fac deliciul amatorilor de senzaţii ieftine.

Faptele mâinilor, faptele ochilor, faptele minţii acestor poeţi contemporani, vor rămâne, credem, desenate în chip tainic, în filigran, pentru clipa când fiecare se va simţi singur şi vulnerabil, orbecăind în tumultul acestei trăiri după steaua de sprijin.

Un singur lucru e clar: oricât ar fi vremurile de potrivnice, poetul nu are voie să risipească crâmpeiul de substanţă divină din sine însuşi, ci, cu forţa interioară caracteristică unui titan, să răzbată în plină lumină, împrăştiind astfel în jur monadele sufleteşti cu care l-a binecuvântat Providenţa.

Cu alte cuvinte, orice talant îngropat în pământ rugineşte şi nu mai poate oferi bucurie lăuntrică nici unui ochi muritor, oricât ar încerca cineva, mai târziu, să-l şlefuiască.

Nu simţi poezia în lipsa culorii. Nu-ţi poţi imagina culoarea în absenţa sunetului. Nu poţi asculta liniştea decât adulmecând miresmele de mirt ale Cuvântului. Ceremonii de sunet şi culoare, transpuse în vers, eufonii fără cusur. Nu-ţi trebuie ureche specială să percepi sunetul neauzit al acestor poeme tandre, tăcute, fluente şi sugestive, intens evocatoare, ca o nespus de blândă Lumină.

Binecuvântate fie aceste tainice clipe în care sudoarea iubirii – Duh Sfânt – ne adună între coperte de carte – virtuală sau nu – ca într-o imensă confrerie spirituală ce ne îndumnezeieşte. Pe când, în noi urcă presimţirea unei gingaşe mâini, mângâindu-ne pe dinăuntru fiinţa!

Este ştiut că Poezia – atunci când se înalţă pe culmi – ca şi muzica, şi arta imaginii pure – constituie acte de credinţă. Ele întind punţi freatice între suflete, înălţându-le pe culmile inefabile ale credinţei. Ea uneşte, înlănţuie, contopeşte şi sprijină, tâmplă de tâmplă şi inimă de inimă.

Aceste poezii au nevoie unindu-se în chip fericit, pot deveni act de credinţă, act de dăruire jertfelnică!

Este ştiut, orice creator, orice ziditor, orice, orice meşter, dincolo de iscusinţa minţii şi măiestria mâinilor care tinde spre desăvârşire, îşi lasă o amprentă, o fărâmă din sufletul său în lucrare. Această fărâmă de suflet palpită apoi ca o inimă, făcând din lucrarea sa o operă vie, însufleţită.

Aşadar, dacă vrei să cunoşti un creator în intimitatea sa, în profunzimea sa, trebuie să ştii să-l citeşti cu „dioptriile inimii”.

Eu însămi, mă recunosc în toate scrierile de până acum, în care am lăsat câte o monadă din sufletul meu, din personalitatea mea, chiar dacă uneori mi s-a părut că mă dezgolesc în faţa mulţimii. Păstrând pudoarea cuvenită – fără de care nu concep o scriere – am încercat o radiografiere a sinelui în fiecare carte.

Pot spune cu mâna pe inimă că, scrierile spirituale, scrierile de introspecţie acută în sine îmi sunt cele mai proprii pentru că presupun o sinceritate absolută. Dincolo de măiestria ori stângăcia lor, sinceritatea care răzbate din ele, rămâne mărgăritarul de preţ, ROTUNDUL de care trebuie ţinut seama.

Ca să mă exprim în spirit de smerenie, spun că aceste scrieri, indiferent dacă era vorba de proză, vers, publicistică, teatru, eseistică, mi-au fost dăruite în urma unor rugăciuni şi am considerat o datorie jertfelnică să le aştern pe hârtie, apoi să le susţin din toate punctele de vedere.

Astfel, am făcut din fiecare zi un prilej ca să împart bucuriile în dumicaţi, ca pe fărâmele de cuminecătură şi le dărui semenilor. În templul curat al lăuntrului am vrut să depun un bucheţel de flori suave. În aceste timpuri NEVOIA DE ROTUND ne adună şi ne leagă cu fire freatice. Să intrăm cu sufletul alb în acest punct cardinal sub mănăstirea cerului veşnic, aşa cum am intra într-o legendă. O legendă adevărată. Poate că, o dată cu vestigiile prezentului, vom tezauriza şi stările noastre de spirit, aflate într-o perfectă vibraţie.

Doar împreună mâinile noastre rodesc. Paşii noştri ating locuri pline ochi de istorie. Din inimi simţim crescându-ne aripi nevăzute. Ne-am putea chiar înălţa, deopotrivă cu îngerii într-o continuă renaştere-biruinţă. Dumnezeu se coboară lin printre noi, ne aprinde candela inimii. E atât de aproape încât am putea chiar să-l atingem. Se face senin. Se face lumină afară şi înăuntrul nostru.

În faţa frumuseţilor prezente, să rămânem drepţi ca în faţa unui altar de lumină, cu o floare dalbă care să ne înflorească subit în căuşul de inimă.

Să pătrundem, aşadar, în acest imperiu enigmatic, al Poeziei, imperiu cu veşmânt floral, prin care se strecoară blând, aerul dintre miresme, unde echitaţia sacadată a tăcerii ne ispiteşte dimineţilor hărăzite nesomnului.

Haideţi să ne risipim împreună în tumultul cuvintelor, ca în matricea unei blânde lumini în care se întrezăresc cozi de comete.

În acest univers fermecat şi atât de divers, prin stil, prin parfum, prin culoare, ai senzaţia că nimic rău nu ţi se mai poate întâmpla, aţipesc toate spaimele, îţi tragi peste pleoape jerseul filigranat al Poesiei, realizând că precauţiile devin inutile de vreme ce mâinile miros a merişor, a salcâm înflorit, a tuberoze… Şi, fiecare celulă onirică, se desface la infinit, devenind ninsoare poetică.

Acest volum antologic este ca un rotund ideatic iscat din geana întredeschisă, un rotund populat cu fleacuri cuminţi, cu dumicaţi de-amintiri din seri de vecernii.

În rotundul acesta cu aripi, Poemul îşi află izvor, la îndemâna oricui, merinde pentru duminici, sfioasă ofrandă la-nceput de-nceput, cuibarul râvnit pentru naşteri definitive. Imagini ale reveriei ori simple transcripţii nude ale unor stări, adevărate ceremonii de sunet – ODĂ A BUCURIEI - cerându-şi audienţă la viaţă!

Se ştie, naşterea unui prunc este un eveniment benefic care răstoarnă în chip fericit destinul celor care-l aşteaptă.

Atunci când aştepţi un oaspete deosebit nu ştii ce să faci ca să te pregăteşti mai bine. Deretici prin casă, găteşti bucate alese, ştergi praful, aeriseşti, cumperi un buchet proaspăt de flori şi-l aşezi într-o glastră să-ţi bucure sufletul. Şi când, în sfârşit, oaspetele soseşte, bucuria nu cunoaşte margini. Îl aştepţi în prag, îi faci semne binevoitoare cu mâna. Faci orice demers ca să poftească în casa ta, să rămână cât mai mult la tine, cu tine.

Nu degeaba s-a spus deseori că actul creaţiei seamănă cu o naştere. O naştere în duh, spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.

Ce putere, ce forţă, cât curaj îi trebuie mamei pentru a zămisli crâmpeiul de viaţă!

A naşte înseamnă, în fond, a fi părtaş la lucrarea Creatorului, a coparticipa la minunea cutremurătoare a vieţii. Umanitatea – cea care a conferit, la rândul ei, părinţilor, forţa lăuntrică de a lupta şi de a nu se lăsa copleşiţi de valul atât de înalt al nepăsării, în acest timp incert în care aproape nimeni nu se mai gândeşte la suflet, în care artistul, poetul, pictorul, actorul sunt priviţi de cele mai multe ori cu suspiciune.

Când Poezia a devenit o REGINĂ ÎN ZDRENŢE, cerşind pe la uşi un coltuc de încredere pentru a-şi îndeplini rostul. Poezia care, înainte de a fi artă, este o STARE. Stare de graţie. Stare de înger. Stare de naştere.

Poezia – aşa cum spunea Platon – „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru – turnând torentul bunătăţii divine în noi, ne înveşmântează într-o pace înaltă, în care adâncul de sus se oglindeşte în adâncul nostru, ne deschide ochiul inimii şi ne întemeiază sufletul pe iubire.

În mod ciudat, când scriu aceste rânduri, îmi aduc aminte de o distinsă doamnă, concitadină, care scria şi ea versuri pentru copii şi care mi s-a adresat într-o zi: „Aşa faci tu, întotdeauna, te îmbraci în zdrenţe şi scrii poezie”, neştiind, că, de fapt mi-a făcut un compliment grozav, din care, mai târziu, după ce mi-a trecut mirarea, perplexitatea şi supărarea, s-a născut un catren pe care-l păstrez intact în căuşul inimii: „Mă-nchin Domniţei Sărăcia/ Neprihănitei Inocenţe/ Visând să apăr Poezia,/ Regină îmbrăcată-n zdrenţe.”

Să nu ne pierdem cumpătul. Câtă vreme mai avem generozitatea de a ne aduna sub auspiciile acestei REGINE ÎN ZDRENŢE, acestei stări de inefabil, de a citi şi scrie poezie, încă nu e totul pierdut. Mântuirea e posibilă, fiindcă se cunoaşte efectul tămăduitor al Poeziei.

Cuvine-se, aşadar, până la o aplecare, cu mai multă atenţie şi consideraţie asupra Antologiei de poezie contemporană NOUL ORFEU, - să-i redăm acestei Suverane în zdrenţe – Poezia – demnitatea şi locul binemeritat de-a dreapta Literaturii Române!

Galaţi, 20 iulie 2008

Sfântul Mare Proroc Ilie

Tesviteanul

Cezarina ADAMESCU

Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea.
Flamand si descult strabateam pe jos opt km. pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ‘70, un poem despre asta, care suna astfel: “Pe campul / cu pomi
ciudati de tabac – tacut inaintezi. / Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./ Dar tu inaintezi./ Nu mai vine, mama, nimeni din urma/ afara de painea ta/ invelita in stergar/ si cerul din spate/ eliberat de frunzele mari./ Doamne,/ cat cer deasupra unei singure/ paini!”
Maica-mea iesea mai des la sosea, la marginea plantatiei si femeile stiau de ce: – poate ca vine baiatul ei din Lipcani de la scoala si maicuta lui ii va intinde o coaja de paine invelita in stergar.
Imi amintesc ca tot pe atunci, pe la inceputul anilor ‘50, in ochii multor oameni licarea o calda si alinatoare lumina: “Las’ ca vin americanii”. Americanii erau asteptati si in tara de peste Prut, in Romania de care suntem despartiti si mai suntem si azi in mod criminal. Americanii au venit totusi in Romania abia cand au invitat Romania sa adere la NATO. Ne va fi mai usor, ne va fi mai greu dupa asta, noua, romanilor basarabeni?! Nu stiu. Deocamdata aceleasi frunze ne mai mananca sanatatea. Sagetile unei cumplite saracii ne ciuruiesc plamanii. Din cand in cand, iesim la margine la
sosea, stergandu-ne ochii de lacrimi. “Las’ ca vin americanii”.
#
Sa revin, insa, la poezie pentru ca ea a fost legata de Biserica. Pot fi oare conceputi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr si atatia alti mari poeti, pot fi oare ei conceputi in afara credintei stramosilor nostri? Nu stiu exact de unde vine poezia mea, dar stiu ca am descoperit frumusetea Limbii Romane in poezie, iar in Limba Romana ne-am descoperit Tara despre care in copilarie si adolescenta nu stiam aproape nimic. Graiul Roman nu te lasa niciodata singur. Ne-am ajutat unul pe altul si intr-o zi am
trecut Prutul fara sa ne observe granicerii. Iata, insa, ca granicerul de pretutindeni m-a gasit si-n America. Iata ca nu ma pot simti liber nici acolo. Doamne, tare-i incurcat neamul nostru!
#
In poezie,eu nu am dorit sa se auda niste cuvinte care, deseori, sunt prefacute false, adica lipsite de orice sens, de sensul care iti primejduieste uneori viata. Am dorit sa se auda caderea Niagarei lacrimii mele care probabil s-a varsat in inima romanilor de peste tot. Au fost niste clipe cand lacrima mea nu s-a certat cu lacrima lor . Marturisesc ca romanul care nu aude caderea lacrimii altui roman nu ma intereseaza fie el si cel mai bogat om din lume.

Un fior de înaltă bucurie mi-ă străbătut fiinţa.Ţineam la piept cutia cu mărgăritare a Cenuşăresei?! O punte s-a ivit peste timp şi am plonjat de pe ea în atemporalitatea copilăriei lumii, pe tărâmul tinereţii-fără-de-bătrâneţe şi al vieţii-fără-de-moarte. Acolo, maica, încă tânără, mă adună din risipirea jocului fără miez, ne aşezăm pe pragul de piatră al împărăţiei pitice şi cu mişcări aproape imponderabile deschide cartea cu poveşti. La zece paşi de noi curge fluviul cel mare al Europei, Dunărea, altă mare poveste.Pe celălalt mal se desfăşoară în praguri de înălţimi şi culori cele trei păduri fantastice: de aramă, de argint, de aur.

Tatălui meu un ochi îi râde şi altul îi plânge pentru că are trei fete, eu sunt singurul fecior şi nu ştie cât de bărbat voi fi să-i duc mai departe împărăţia. Să mă încerce, îmi cere să-i aduc un ulcior cu apă vie din fântâna fermecată a Zânei Zorilor. Trec fluviul înotând numai cu braţul drept, pentru că în cel stâng îmi ţin hainele sus, sus, să nu se ude; le îmbrac după ce ajung pe celălalt mal, mă lupt cu vâlvele pădurilor, le prefac în cai năzdrăvani şi plec la drum. Murgul mă poartă în şaua de aur ca vântul, ca gândul, ca dorul ori ca blestemul. În lupta mea cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu căpcăunii, cu pândarul cel cu un singur ochi în frunte mi-i iau prieteni şi mă bizui pe Setilă, fiul secetei, pe Flămânzilă, cel ce mănâncă brazdele a 24 de pluguri şi strigă că moare de foame, pe Gerilă, vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Pietre, pe Ivan Turbincă şi genialul Păcală, pe zâne şi crăiese. Străbat spaţiul frigului până la Sfânta Miercuri, pustiul de foc al Sfintei Joi şi îmi culc o noapte capul în poala Sfintei Vineri.>>>>>