NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

Infinit

El este alfa şi omega,

Eu nu sunt alfa şi omega

Dar în mine nasc începutul şi sfârşitul,

El este cel ce este şi totuşi nu este;

Eu sunt cel ce nu sunt şi totuşi sunt.

*******************************

Mă agăţ

Un drum neştiut

Se-nchide-n urmă,

Se deschide-n faţă

Şi sufletul meu se agaţă

De piramide, triunghi şi izvor,

De-un arbore la margine de drum.

*

Şi ştiu că focul meu

Se face rece scrum,

Şi că ochii mei se tulbură,

Că visarea-mi nu mai murmură

Ceva ambiguu, rece, sideral,

Dar ştiu că încă mă agăţ.

Răstignirea

*

Sorbeam văzduhul misterului adânc,

Îngenuncheat în faţa răstignirii tale

Tu, cel care ne-ai străpuns în pilde

Şi ne-ai împins pe strania-ţi cale.

*

Doream lumina aurei din trei

Şi înţelegeam de ce sudoarea-ţi era sânge,

Acum nu ştiu dacă din rănile din palme

Mai ţâşneşte duhul celui ce nu plânge.

*

Nu ştiu de ce, nesfârşitul meu calvar,

Îmi pare mai presus de suferinţa ta,

Pentru că pe tine te-au ţintuit în cuie,

Pe mine-n spini din carnea mea.

*

Aş vrea să urlu către tine,

Să mă auzi, să simţi ce simt şi eu,

Să-mi spui de ce palide cuvinte

O, Doamne mă răstignesc mereu?

*****************************

Iubito, ce stranie ţi-e adormirea

Iubito, ce stranie ţi-e adormirea,

Tu adormi cu ochii deschişi spre marea depărtare

Din sinele meu cufundat în propria-i suficienţă.

Ciudat te iubesc, vid ambiguu al fiinţei mele.

*

De m-ai atinge cu foc, cu jar, cu cenuşă,

De m-ar spulbera jocul tău fecund

În mii şi mii de cioburi din privirea ta,

Te-aş putea întreba: Eşti ceva-ul din care sunt plămădit?

*

Aş vrea să-ţi spun: Eşti durerea pe care-o vreau stinsă.

Dar nu pot decât să mă-nfăşor cu simţirile-ţi plate

Şi să îndrug cuvinte săgetate de ruguri

Pe care arzi tu, atât de goală, atât de fadă.

*

De-ai fi nisip, te-aş lăsa s-aluneci printre degete,

De-ai fi gheaţă aş fi soarele ce te-aş ucide,

Dar eşti femeie, inutilă ca sens, mister al adoraţiei mele,

Deci mă-nchin ţie, metaforă magică a disperării.

*****************************************

Nu sunt, nu eşti

O, tu, reflex luminos săpat în mormânt,

Mă stingi vulcanic pe ochi-mi de sticlă,

Poate cândva, am să mor curând,

Acum, doar vreau cu scârbă un sărut.

*

Nu ştiu ce eşti, poate o lacrimă pustie,

Poate un fâlfâit de aripi, o oră îngheţată.

O, tu ce sângerezi în sarea-mi cenuşie,

Îmi vei spune de ce sângele, doar mie?

*

Am îngenuncheat umil în faţa zării pale

Şi am deschis lacom sicriele furate,

Am păşit mereu pe slovele Sale,

Căutând doar ce nu există: o cale.

*

Acum, mi-am închis oracolul din frunte,

Şi chakrele mi le-am astupat cu lut,

Am dat drumul nevrozelor crunte

Nu mai eşti: în clepsidră, în pulbere, pe munte.

*

M-ai aruncat de pe munte, în pulberea unei clepsidre.

**********************************************

Apocalipsă

Cohoarte de nori îşi revarsă cerul

În fulgerele crude ale mântuirii,

Sunt străzile pustii, goale de suflări,

Căci a sosit clipa, clipa osândirii.

*

Deodată văzduhul se pierde-n pieire,

Căci săgeţi de foc, nestinse-l-mpânzesc

Şi plouă cu lavă, pucioasă şi rug

Peste vaietul scrâşnit şi omenesc.

*

Miroase a carne arsă, pe câmpurile morţii,

Zac mii de cadavre, cu mâinile spre cer,

Iar cei ce se mai târâie pe lutul duhnind,

Iertare şi-ndurare, focului îi cer.

*

Zorii se-nalţă cu lacrimi în ochi,

Şi totul e deznădejde, nendurare şi plânset.

Din glasuri blestemate se-nalţă amar,

Cu-atâta spaimă, un veşnic urlet.

*

Întunecaţi, corbii se hrănesc din cadavre

Numărul fiarei şoptindu-l zării

Şi lupii pustiului blesteamă pământul,

Miros a sânge, şi apele mării.

*

Timpul şi-a oprit tiranicul ceasornic

Căci fiara dezlănţuită, ea însăşi l-a oprit,

Îngeri negri se-nalţă din morminte,

De aripile satanei şi soarele-a orbit.

*

Infernul a coborât din ochii fiarei,

Umbre negre se-adapă din trupuri

Şi carnea-i despicată, sufletul sfâşiat.

Măruntaiele noastre, ard, pe ruguri.

*

Zarea s-a-nroşit şi păsările-s arse,

Nici un cânt nu se-nalţă din uscăciuni,

Din pâcla deasă, în mâini cu topoare,

A răsărit chemată, ceata de nebuni.

*

Duhul blestemat s-a întins pe deşert

Şi dănţuie sălbatic pe sufletele goale,

Sunt oamenii sfârşitului şi ai disperării

De-a nu putea muri, fără chin şi jale.

*

Înlănţuiţi de gheare, scrâşnind din dinţi,

Ultimii oameni se târâie prin duhoare,

Au fost uitaţi de cer şi de părinţi.

*

S-a născut Lumina din tenebre,

Cine ştie de va veni Cel Sfânt?

Fâlfâiri de aripi din apele negre,

Ne-ndreaptă paşii spre mormânt.

*****************************

Ea

Seminţele anotimpurilor se retrag în ţărână

Şi vocea chemării se naşte-n nefiinţă,

Ah, suflete, ce disperare s-aştepţi:

Umbra suflând a mireasmă pustie.

*

Ea e pierdută în marea de raze,

Plutind spre ţărmurile sfinţite de aripi

Şi zborul meu se pierde în valuri,

Şi gândurile mele mărşăluiesc spre zare.

*

Ea e nisipul clepsidrei, e strigăt de corali,

E o meduză aşternută peste abstract

Şi nimicul e vidul ei, şi cerul e

Culoarea ei, ochii ei, sufletul meu.

*

Pe norii saltului în asfinţit

Şi-a coborât, paşii ei de lumină…

Şi vălul ei de mister se îngroapă

În versurile mele.

*

„Eu n-am să plâng, n-am să vărs

Şi ultima picătură de viaţă,

Eu n-am să te chem iubito

În focul în care dansează dervişii.”

*

Ea este sarea ochilor mei

Şi amarul ce-l înfrunt.

Eu sunt cuiele înfipte în palme

Şi coroana de spini pe aura sufletului.

********************************

Descompunere

Dumnezeu nu e mort

Dar l-aţi omorât.

L-am omorât şi eu în sine

Robindu-mă cătuşelor şi frânghiei de la gât.

*

Poezia e moartă.

A-ţi ucis-o voi,

Am ucis-o şi eu

Când i-am dat viaţă din propriul pântec.

*

Şi dragostea e moartă

Când ne-am ridicat altare de sex,

Şi ne-am dezlănţuit în orgia nebună.

Ne descompunem în falusuri mirosind a pucioasă.

*

A mai murit cineva?

Timpul n-a murit:

Ne măsoară căderea în plăcere

Şi moartea ce ne bate la geamuri.

*

A înviat cineva?

N-a mai înviat nimeni de 2000 de ani,

Sau poate a-nviat antica Grecie,

Sau Babilonul, Lesbos sau Sodoma?

*

Deci, ne descompunem,

Şi Universul se extinde

Ca să ne lase în urmă, acoperiţi de praf stelar…

*****************************************

Neantul nevrozei

Dumnezeu mi-aruncă neantul orb,

Ce-l sorb nesimţind decât gust de praf cosmic,

Ce infim sunt, ce necurat ca rana Pământului,

Ce zeu neputincios, înlănţuit în valurile clipei surde.

*

Mă simt ca un vierme târându-mi leşul

Printre crepuscurile stelare ale Domnului,

Înlănţuindu-mi subconştientul cu oase,

Cu plăgi, cu neant avid de mine, de umbra-mi.

*

Cine e el? El e uitarea, ochii închişi, capul plecat.

Cine sunt eu? Eu sunt cărarea, spinii, aghiazma,

Sunt marea ce se zbuciumă nestinsă,

Sunt carnea ce se descompune-n rătăciri.

***********************************

Mă cheamă mormintele

Mă cheamă mormintele

Cu cuvintele,

Cu un foc de suflet

Ca un fior transcendent.

Mă simt şi nu mă simt,

Mă cuprind şi nu mă cuprind,

Mă-nfăşor cu un gând

Mă desfăşor cu un vers,

Din cupa veşniciei bând

Mă arunc în Univers.

Şi mâna o împlânt în cer

Şi piciorul în pământ,

Să-mi eliberez piciorul în eter

Sau să-mi las mâna pe pământ?

Nu ştiu, totuşi e cert,

Că sufletul mi-e inert.

Şi tu nu vii

Munţii în zare sărută poala cerului,

Norii întunecaţi împung zările,

Şi eu stau la marginea eterului

Visând codrii, izvoarele şi mările.

*

La marginea lumii bombele zguduie

Acest tavan ancestral şi rece,

Păsările rănite tăcute cad

Şi sufletul meu se pregăteşte să plece.

*

Umbra mea, agăţată de perete,

Împleteşte o pânză transparentă,

Afară oameni în cete

Se dezlănţuie în hora dementă.

*

Şi tu nu vii, mare de culori,

Să mă scalzi în valurile-ţi firave,

Eu zac undeva eşuat la ţărm

Cu sufletele mele, nebune şi grave.

******************************