Noi 
Ne-am întâlnit din nou.
Tu, noaptea înstelată,
Eu, cerul plumburiu …
Şi-n ochii tăi de fată
M-am prăbuşit de viu.
.
Când noaptea a început să miroasă a zori,
m-am trezit cu pantofii în mână.
Iar în adâncul lor am găsit, o lacrimă,
un suspin şi-o adiere senină.
Mi-am umplut visele cu flori
şi-am alergat
la poarta ta
Eram lumină
Eram un copac de argint
Ce-a găsit în pantofi
O lacrimă deplină.
Arşiţa
Un fir de noroi
beat de lumină
se clatină-n lut.
Pe cer, sufocaţi de lumină
mor nouri în vânt.
Mor peştii cu mâl în urechi
şi frunze perechi.
Şi vorbe pe buze crăpate
s spulberă-n zările moarte
E arşiţă mare în noi.
Flori
Mai port încă în pleoape
ploile nopţilor albe şi reci.
Te sărut,
te simt iar aproape;
Te las să pleci.
Pe geamul meu
rămân buchete de flori
ofranda celei plecate
Alungată de lumina
din zori.
Primăvara
A înflorit parfumul gurii tale
sub razele din ochii mei.
Prin trup, cu freamăt de petale,
se plimbă ochii tăi.
Nimic nu pare mut în jur.
Vorbesc şi stâncile şi dealul sur.
Din când în când, pe gura parfumată
ca o albină vin să fur
o sărutare-nrourată.
Tu râzi, şi-n jur,
a înflorit câmpia toată.
Vină
Din tufe, mari irisuri de soc
Privesc către noi vegetal.
Şi ninge cu boabe de foc
Şi ninge banal
În bozii, mai zace senină
Întreaga lumină.
Cu buze de foc
ne dăruim, secunde de vină.
Şi ninge cu boabe de soc.
Din cer o lună crucită
se uită la noi pe furiş,
Apoi s-ascunde grăbită…
Murind în tufiş.
Lumină cernită
De-atâta lumină, stelele mor
surprinse de spaime, de spaţii.
De-atâta-ntristare visele dor
în ochii ce par constelaţii.
Mai trece o lună, un an,
Mai trece un zbor, o lumină,
speranţa-nfloreşte pe ram,
dorinţa tresare-n grădină.
La pieptul adânc luminat
de taina aceasta-nflorită.
E timpul iubito, să mor înşelat,
De-atâta lumină cernită…
Şatra
Zdrăngănind din şine şi obezi
trec ţiganii veşnic treji.
Au sub coviltir de stele
Puradei pudraţi cu rele
Şi ţigănci cu salbe mute
Şi ghiocuri prefăcute.
Plâng din nopţi şi din copite
Ziua cântă pe şoptite
Soarta de nomazi. Pitite
Sub mătăsuri înflorate
Coapse goale lustruite
Fură gânduri rătăcite
Vând românii cântece străine
Pulbere-şi adună-n sân
Cumpără ţiganii vântul
Aur greu plătind descântul
Şi blestemul şi mormântul
Vieţii de nomad.
Cerul
Pun flori de măr
Pe trupul tău de noapte.
Prefac în cer
Secundele uitate.
Sub lacrima fierbinte
Zăpada din priviri,
Acoperă cuvinte.
E tristă viaţa ca lumina
Topită-n asfinţit.
Îţi caut ochii
Ce mă priveau deschişi
Au obosit?
Priveşte cerul!
Îţi dăruie lumina
Aceluiaşi sfârşit.
Parcul
Parcul plânge. În tulpini,
Unduindu-se veşmântul
Te aşteaptă să alini
Lacrima, când fuge vântul.
Singur ca un plop stingher
Scuturându-şi frunzele,
Mai aştept, mai rog, mai sper
Să te-aducă gândurile
Şi-n părerea că exişti
Merg ţinându-ne de mână.
.
Când suntem atât de trişti
Parcul plânsul şi-l amână.
Ziua
S-a năpustit pe stradă, ziua
şi s-a oprit la poarta mea,
să-şi plângă iar lumina
care murise-n urma ta.
venită fără de simţire
la masa mea cu flori de fum
venea asemeni altor zile
culese de pe drum,
să-ntrebe iar de tine.
Iar fiecare veste
venită frântă, scrum
a adunat tristeţe
şi năluciri de fum.
E goală ziua, udă, rece,
şi tremură la poarta mea.
Absenţa aspră o petrece
într-o tăcere grea …
De atâtea ori
Din nou a mai murit un zbor.
O frământare într-o zi senină.
când visele se duc şi mor
în zarea plină de lumină.
Te-ai depărtat de mii de ori
ca să revii tăcută,
purtând în tine calde ploi
şi-o disperare mută.
Cu paşi de vânt peste cuvinte,
cu vise moarte-n palma dimineţii
Mă regăseşti cuminte
în primăvara vieţii,
ca de atâtea ori
în zori.
Despărţire
Tu pleci iubita mea în soare,
În piept, străfulgerarea lină
Şi-a mai croit poteci stelare
Şi nimeni nu-i de vină.
.
Şi porţi la tâmple stropii reci
În ochi, durerile amare.
Şi pleci uşor. Genuni de ploi,
Se prăbuşesc sub soare.
Iar drumul tău, străfulgerat,
S-a mai oprit, ispită.
Mă iartă când, îndurerat,
Te-am alungat o clipă.
Vinovăţii
Cireşii, vinovaţi
că au uitat să moară,
Au aşternut pe stradă
petale foşnitoare
În albe, reci morminte
pe unde nu mai treci
din zborul rătăcit.
Tu te-ai oprit într-o livadă
şi-ai topit, cu ochi aprinşi
petale de zăpadă.
Şi-n zările din minte
cu trupu-ţi tresărind
de vise
ai căzut etern,
Cuminte.
Seminţe
Te văd în seminţe când pleci
Îmi spui că te joci
Cu mâna curată-n zăpezile reci
Secunda-i lumină când treci
Iar torni în pahare, licoarea
Plecărilor reci
Aleargă,
Aleargă în furtună
Iar ochii tăi c-o mare nebună
Şi ochii ţi-s răi
Şi plâng seminţele seci
Când alergi
Şi nu simţi
Că nu vreau
Să mai pleci.
Joc
Sari pe loc cu mine
Bate din picior
Gândul către tine
Se preface-n dor.
.
Vântul ceartă plopii
Cu glas de bărbat
Şi-ţi sărută ochii,
Blând, catifelat.
.
Degete din ploaie
Se strecor râzând
La tine-n odaie
Somnu-ţi legământ.
.
Tu atunci cu gura
Vesel surâzând
Risipeşti durerea
Clipelor de rând.
Lujer frânt
Mă uit aşa, la trupul tău,
Cu ochii obosiţi de soare,
Ca un ciclop ursuz şi rău
Orbit de fulgerare.
Şi mă-nfior de cât zăresc
În trupul tău de-a pururi împărţit.
Între a fi, ce-ţi dăruiesc,
Şi a iubi ce mi-am dorit.
Inconştienţi ne repetăm iubind,
Ne rătăcim şi-ades ne doare,
Că am iubit urând.
Iar trupul tău un lujer frânt,
În mâna mea hoinară, mută,
Se risipea tăcut în vânt.
Roua iubirii
Dacă mai trăieşte cineva în câmpie
Sub paşii mei, sub paşii tăi,
E timpul să tresalte, să învie,
Ca să-ş ferim de-omizi, de ploi.
De grindina iubirii dintre noi.
Tresar străini, stropi de câmpie,
Pe frunze care vor să-nvie;
Şi ne stropesc pe amândoi
Din glezne până la bărbie.
Iar ochii paşilor dintâi,
Ai celor zăpăciţi de rouă.
Ce goi se tăvălesc. Şi plouă
Cu stropi de soare în priviri.
Sprâncene adunate din priviri,
Sub frunţile acestea obosite,
Se vor, se cer pecetluite
De-acelaşi patimi zăvorâte…
În ochi pornirile sunt mute.
Sub paşii noştri ţipă în câmpie
Stropii de rouă ce îmbie
Iubirea, să reînvie.
Inadvertenţa
Mă vrei statuie-n negura luminii,
în rostul definit al pâinii
prin care legea împarte
la fiecare-o jumătate.
Mă vrei acelaşi om cuminte
în existenţă şi-n cuvinte.
Iar pentru asta, pui în carte
un semn ce pare că desparte
ca între soţi certificatul
acoperirii în păcatul
de-a fi de-a pururi împreună
Mă vrei de-a pururi călător,
Să vin atunci când ţi-este dor.
Mă vrei plecat şi liberă să fii
Nu vrei în casă de copii.
Mă vrei minciună, adevăr
În armoniile ce dor
Şi în durerea care-o porţi
Mă vrei amantul unei părţi,
Lipsindu-mi mereu de-o parte
Uitată-n tine mai departe.
Poveste de nea
Mai plânge şi-acum în grădină
O urmă din tot ce-am sădit
În toamna ce cântă-n surdină
Marşul funebru cu glas răguşit
.
Lumina din geamul deschis altădată
E moartă ca luna pe cer
Cu nori în urechi, ca o vată,
Domneşte tăcerea de ger.
.
Pustiul pe străzi stăpân absolut
Pătrunde în inima mea
E noapte iubito; şi-ai vrut
Întreaga poveste de nea.
Lacul
Iată, sunt un anotimp.
Muzica frunzelor cântă
Peste timp.
Păsări mari vuiesc în zbor,
Aripi de secunde
Iată locul unde mor
Sute de cuvinte
Iar din slova ce nu iartă
Nici un zbor necugetat,
Au pornit din nou să ardă
Lacrimi care n-au secat.
.
Tulburat, pe malul vieţii
Mă ridic să mă ascund.
Am în pragul dimineţii
Ochiul blând
Iarba moale mă-nfăşoară-n
Giulgiu vegetal, amorf.
Tu mă ştii cuprins de pară
Lac heliotrop.
Noaptea
Femeia-noapte, cu ochi negri
priveşte mută-n geamul meu;
Mă uit şi nu mă sperii…
Noaptea-i părul tău.
.
Pe cer, cu stele îngheţate
Mari diademe mintea mea ţi-a pus;
Tu râzi cu buzele crispate
Şi râsul se transformă-n plâns-
.
De dimineaţă, transpirată,
în boabele de rouă strălucind,
voi retrăi beţia mea ciudată,
cu palmele în frunze adormind.
.
O, doamnă noapte, crudă şi perfidă,
Pe ochiul tău străfulgerat de stele
cade sărutul ochilor ce desfidă
atâtea înţelesuri grele.
Marea de cuvinte
Cu cine-mi înfloreşte timpul
când universul moare trist în mine?
Cu cine să-mi usuc de ploi
durerea gândului în doi?
Din care parte marea ce mă minte?
va naşte valuri de cuvinte?
Mai solitar ca şoimul care moare
pe stânca arsă de sărut solar
Tresar în zborul meu pe mare
când mă sfârşesc amar
Mi-s albe visele în suflet,
Şi tâmpla râde-n frig însingurat
Te aştept la poarta mării
În visul meu curat.
Nopţile mele
Oare din ce furtuni ai pogorât femeie?
Ce parte-a cerului furat
a fost ucis în tine
când mi-ai jurat
să-mi fii stăpână, zeu şi viaţă?
Din care nopţi te-ai întrupat întreagă?…
Eu nicio noapte nu mai curg
de dragul de a-mi fi dragă
Că te-am găsit
Şi nu mai am cu mine nici lumina
ce fulgera cuvântul
Acoperit acum de vina
amarnicei dorinţe
Senin şi trist, în ochii ce-n odaie
mai scormonesc jăratecul din slove
cu care mintea-mi se adapă
descopăr noaptea-ntreagă.
.
Priveşte-mă bine…
Eu sunt culoarea ochilor tăi.
De câte ori mă voi privi
Te voi umple de mine
Aşa cum gândul se umple de soare…
Când dorul de lumină
va înflori pe gura ta,
apleacă-te să sorbi în taină
gura mea.
Cu paşii tăi de flori
coboară spre mine.
Roua ochilor s-aprinzi
cu murmur de vânt
şi cu cânt.
Haina
Astăzi, am venit la tine
Îmbrăcat cu haina nouă.
Ochii tăi priveau prin mine
Încărcaţi de rouă.
Netezit după furtună
Şi spălat cu ape reci,
Arătăm în haina bună
Stingherit, cu ochii seci.
Mă voiam ca o potecă
Sărutată-n plin de soare
Şi doream ca o ispită
Să-ţi coboare la picioare.
Bucuria într-un murmur
Am plecat stăpân şi rege
Şi mi-am pus haina pe umăr.
Femei
Femeie iubită…
Mai adu-mi un pumn de pământ
Să-mi curăţ obrazul de tină.
Doar braţul tău mă leagănă lin
Adunând în trupul meu, pământul.
Revarsă-ţi pletele-n holdă,
În grâul presărat
cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;
urme flămânde
pe trupul plugarului.
Nu-mi vezi în pleoape ploaia alergând
să-mi răcorească sărutările tale fierbinţi?
Femeie iubită…
Adună în tine rodul adus de furtună,
de grâu zăpăcit şi hai-hui!…
Când macii sărutărilor tale
îşi vor pierde petalele
cui vor folosi toate spicele risipite?
Femeie,
Aleargă în părul meu,
E soare
Sărută-mi tâmplele ninse.
Mai adu-mi un pumn de pământ
Să rodim
În zări necuprinse…
Din mine
Din carnea mea
s-au scos cuvinte
ce s-au încins pe jar;
S-au redeschis morminte,
Din ochii mei
s-au scurs idei
ca nişte raze moarte.
Din mâna mea
au răsărit statui.
Cu dinţii am crestat dorinţe.
nemărturisite încă.
Şi gura mea
a fost o stâncă.
Din braţe-am zămislit urmaşi
s-alerge pentru tine.
Iar trupul meu,
a mirosit a pâine.
Pomenire
De la mine suflet,
s-au oprit ostenite speranţe
să-şi mai adune picioarele ostenite
de-atâta goană-n infinit.
Iar băncile se umplu
de trupul altor speranţe
ce rămân să moară
nemaigăsindu-şi drumul.
Şi nimeni nu vine să le îngroape.
Şi nimeni nu poate să umble desculţ
la mine în suflet
din cauza cioburilor rămase
din speranţele moarte,
Singur le cinstesc osemintele.
Iarna
Au adormit copacii
Sub tămâieri stelare.
Zăpezi, coboară norii
Pe râuri argintii.
Copacii dorm.
sub mantii de hermină…
O căprioară mută
cu bot catifelat,
străluminează sloiul
izvorului secat.
Nu-i nici o puşcă neagră
Să-mprăştie scântei.
Vin lupi cu guri flămânde
şi ochii grei.
Din cruciuliţe albe
Poteci se întreţes,
Cărări fragile, vrăbii
ce-aleargă
prin puful ne-nţeles
ca nişte mici corăbii.
Sar vulpi din vizuină
sătule de-aşteptare
sub mantia plăpândă
în care-ncet se moare.
Un scârţâit metalic
Din ramuri ca de smoală
Zdrobeşte abstinenţa vegetală.
Bătrân copac
Sunt un copac cu braţele uscate.
Cu fiecare frunz-am mai pierdut un gând
sau o speranţă.
Iar ochii verzi, ca frunze moarte
se umplu iar de vânt,
În jurul meu, o mare de verdeaţă
sălbatecă, se urcă pân-la cer.
Copiii mei, s-ascund în coajă
şi se feresc de ger.
Nu-i nici o floare nici un fir de soare
Ascuns în ramul meu bătrân.
Nu-i nici o frunză să-mi ascundă
Acelaşi gând nebun
şi nici o pasăre s-aducă
din partea soarelui lumină.
Sunt un copac ce-abia mai urcă
Puţină sevă-n rădăcină.
Albăstrele
Am plâns cu lacrimi îngheţate
peste albăstrele.
Şi le-am strâns în diademe
să le păstreze în noapte
pentru tine.
Şi cerul mai bogat
a coborât din stele
pentru tine.
Iar din atâtea lacrimi îngheţate,
fragilităţi adânci albastre,
se-nchid în stelele rămase
din albăstrele.
Neant
Ce tristă-i coala neagră sub zăpadă.
S-a zgribulit de gol sub pulberi reci.
Şi-atâta-i de pustiu în casă şi-n ogradă
Că pleci şi coala-i goală.
Şi-aşteaptă să te-ntorci,
să faci din ea grădină,
s-aşterni petale-n slove
mari ronduri de lumină,
şi alei de gânduri albe
din marmure divine.
Din gânduri, să presari spre ceruri
Imense ramuri de argint,
când le atârni de frunze,
vibraţii murmurând.
Poeme lungi pictate
cu aur şi cerneală
adună-n mine teama
din alba, trista coală.
Deşirare
Ca o salcie ce-şi frânge
umbra crengilor în lac
umbra mea şi-acum mai plânge
într-un ochi de geam uitat.
În lumina care urcă
pe trotuarul îngheţat,
trupul meu căzut usucă,
timpul destrămat.
O ţigancă cu ghiocul
mă opreşte; m-a ghicit.
Îi dau sufletul drept plată
să-l ucidă şi mă duc.
N-am o ţintă n-am o oră
pentru care să respir
Alungat acum din horă
merg şi mă deşir.
Fuga
Ştiu că-n tăcere plângi
În pieptul tău durerea,
Cu ochii mari, nătângi,
Ţi-a risipit iubirea.
E noapte neagră…
- Fugi!
Şi-ţi caută lumina;
Din stele să mă strigi,
Împărtăşindu-mi vina
Că te-am făcut să plângi.
Să poţi
Să poţi să dormi la pieptul meu,
Cutremurat de dor.
Iar inima mea
pe sânii mici
ca nişte ochi înmugurând din somn
să-şi fie rodul aşteptării.
Să poţi mângâi trupul, cutremurat uşor
de un suspin ce vine, atunci îmbobocind.
Un geamăt trece peste timp
să ne vestească iar că suntem doi.
Să poţi să ţii de mână, copilul cu ochi mari.
Să poţi să ai în braţe, speranţele de jar.
Să nu urăşti destinul, nici ochii care vin
să-ţi poarte-n trup lumina.
Înmiresmate gânduri,
Să-ţi crească-n iarba plină, în clipe de senin
Şi să-ţi aducă cerul în palmele subţiri
căldura unei zile din care mai respiri
o armonie nouă ce-aduce un surâs
în noaptea-n care ai tremurat şi-ai plâns.
Să poţi…
Pomul de Crăciun
Din ramuri verzi tresar lumini
născând în colţuri umbre.
Şi fiecare-i un suspin
acoperit de valuri mute.
Se zbuciumă tăceri şoptite
cu aripi zdruncinate de priveghi
în valuri sure adormite.
În niciun zbor nu e lumină.
Prin acele de rouă verde
cutremurat ca o beteală
îşi pleacă bradul fruntea
în noaptea de cerneală.
Iar când m-apropii de lumină
cu mâna mea nătângă,
m-ating de spini.
Şi lacrima o ia la fugă
pe-obraz străin.
În ramuri verzi adorm durerea
ce arde, tristă vâlvătaie,
Cu haina ce-o aduse noaptea
la mine în odaie.
Împlinire
Din fiecare curgere când vin
tot mai adânc, tot mai profund spre tine,
Din fiecare geamăt,
Din râie şi din suspine
din fiecare floare de cireş
din armonii ce nu se pot rosti
din clipe care fug şi ies
în drumul către tine
din arborii ce-mbată ochii
şi din lumina de pe buze,
din porţile în care bat
cu flori de măr şi de cais
din gura-n care mai încap
rostiri de vis …
din milioane de secunde
ce curg din mine,
Ude, făurind un fluviu
ce-mparte, şi desparte…
Lumina fără moarte.
Căderi
Cad frunze moi în părul tău
Şi se cufundă-n plete,
Iar visul meu, din visul tău
Se-mbată pe-ndelete.
.
Cad arbori negri în pădure
Pentru atunci când n-ai să fii;
Cu ochi de jar, adun durere –
Iar ai plecat, , ai să mai vii?
.
Cad frunze ude-n părul tău
De lacrimi care curg şuvoi
Şi se topeşte visul meu
În ochii trişti şi goi…
Umbra
Sub cerul când stelele plâng
Cu fulgi argintii,
Luceferi cu ochi pofticioşi
aruncă stihii
Şi-şi zboară sorii spre margini de timp.
Iar eu mă visez, vultur în vânt.
Şi gândul, se-mbracă cu norii
pe care-i descânt.
Cu umbra plină de flori
Îmi acopăr un gând.
Visez că sunt
fărâmă de cânt.
Rod
Au roşit toţi copacii
De rodul înfloririi.
Cu scoarţe în flăcări
bătrânii stejari
ascund în fructe uscate
mii de păcate.
Ard caişii de miere.
Iar pruni somnoroşi în ulcele
arome-şi împart
de dragoste grele.
Iubeşte-mă livada visărilor mele.
Noaptea
Noaptea venea dezbrăcată
În culcuşul inimii.
Noapte dulce, parfumată,
De pe unde vii?
Ne cuprinde-n braţe tainic
Aruncându-ne-n abis
Cupidon, copil zburdalnic
Iar te-ai strecurat în vis?!
Strecurată pe fereastră
Plete negre ca de tuş.
Noaptea vine-n faţa noastră,
Cu contur de pluş
Noapte fermecată.
Fărâme
S-adormi gură lângă gură
Şi ochi lângă ochi,
Să uiţi cum fuge timpul,
Să urle-nceputul,
Să nu mai poţi adormi
şi să aduni în suflet
tăcerile de vânt.
Să te îmbraci cu fărâme de cânt
Aceasta-i adevăratul veşmânt?
Lebăda
O lebădă ucisă-mi pari
în bronzul răsturnat;
Nici o lumină nu mai curge
din zborul tău turnat…
Sub aripi, picături de sânge
din trup, au îngheţat.
Aşa cum stai, metalizată
Te vor lua custozii la muzeu.
Dar ce-ai fost,
Voi şti doar eu.
Marama
Marama din privirea
ce moare în cetate
ca un luceafăr care naşte
în inimi toamne dragi
e fragedă ca gura
speranţelor purtate
Ce umple-n ochi potirul
plăcerilor târzii.
Maramă, azi din gândul
cu care îmi îmbrac
durerea mea, izvorul
tăcerilor de mac,
acoperă-mi sfielnic ochii,
e gândul ce-n cuvinte,
azi şi-a pierdut măsura
la tine în cerdac.
Flori
Înlănţuit de lacrimi
E chipu-nsingurat;
Ce sărutări, ce patimi
S-au dus! s-a înnorat …
În parc toţi trandafirii
Îşi risipesc culoarea.
În somnul înserării,
S-a furişat uitarea.
Îmbrăţişaţi de gânduri
Cu slove tremurând,
S-arată printre rânduri
Un dor, o floare-n gând …
Răceala
Ce frig a coborât în casa noastră –
- O mare îngheţată de reproşuri -
Stau trişti şi frânţi în glastra din fereastră
Doi trandafiri leproşi.
Din când în când, mai arde focul
Adus de alţii-n bătătură.
Din când în când ne place jocul
Şi mai uităm de ură.
Dar vântul suflă rece-n încăpere,
Prin crăpături căscate an de an,
Gemând stingher printre unghere,
Prelins sinistru pe sub geam.
Florăreasa
Şi pentru că dorea nespus de mult
Să-şi umple braţele de flori,
Am pătruns în sufletul meu
Şi i-am adus iubirea.
Apoi,
Când braţele i-au fost cotropite
De flăcările dorului meu.
Mi-am apropiat buzele
Şi-am răcorit cu jertfa lor
Aripile ei de fluture.
Atunci, iubire,
Florăreasa din mine,
Mi-a zâmbit fericită.
Indecenţe
Se joacă luna indecent
Cu armonii de nori şi stele
În mine creşte decadent
Uimirea care piere
Din când în când mai urcă şui
Peste luciri de frunze colbuite,
A mai trecut un vânt hai-hui
La poarta casei mele părăsite.
Şi noaptea singură şi grea
Se scaldă în lumină.
Cu torsul ei prea feminin
Pluteşte doamna lună.
Atemporal, câte-o scânteie vie
Luceşte-n noapte săgetând;
Ţigara strălucind pustie
Îşi despleteşte fumu-n vânt.
O noapte tânără, fecundă,
De câte ori m-ai răstignit?
Şi câte versuri albe-n tâmplă
Din răzbunare-ai răsădit?
Respiraţii
Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe?
Pe tâmple luna te-a mai sărutat?
Călcăm prea des pe sentimente
Şi toate au un gust ciudat.
Terorizaţi de reci cuvinte,
Pe-altarul unei raţiuni,
Sărim cuprinşi de sentimente,
Ne credem infiniţi şi buni,
Ne amăgim chemarea siderală
Cu jurăminte şi dureri.
Ne rătăcim în altă coală
Uitând atâtea primăveri.
Şi apoi, cu cerul mut în braţe
Ne pierdem, reci şi solitari,
Cu stele picurând pe faţă
Când suntem micii oameni mari.
Când
Când oare vei găsi
Lângă tine zi de zi
Ochii mei să te oprească
Mâna mea, să te mângâie,
Trupul meu să te îmbie?
Şi când oare vei uita
Gura mea pe gura ta?
Cine te va linişti
Când pe altul vei iubi?
Ruguri
Câte stele se topesc
În iubirea care moare
Sub sărutul unui soare
Nu se văd, nu se zăresc
Şi niciuna nu mai doare.
Iar când ochii tăi de gheaţă
Îmi ucid cuvântul, lumea,
Ochii mei suspină-n ceaţă.
Adevărul şi minciuna
Adunate-n ruguri mari
Mai acoperă cu mâna
Paşii noştri solitari.
Ochii
Pentru mine;
Ochii tăi sunt ca doi copii
Pe care mi-i doresc seara
Să-mi sărute fruntea obosită,
Când toată durerea
Se varsă în cute adânci,
Căutându-şi mângâierea
Sub sprâncenele lungi.
O, ochii tăi ca doi prunci …
Definire
Cine este el şi încotro se-ndreaptă
Cu ce drept doreşte, porunceşte
Şi câtă cutezanţă?
Cu cine se luptă şi de ce?
Cuvântul cine îl ascultă?
Cine-i acesta?
Cine-i dă forţa?
De unde atâta putere de viaţă
Şi pentru ce atâta dorinţă?
Priviţi-l!
El este omul
Pe fruntea lui se arată soarele
Cuvintele lui sunt furtună
Şi linişte,
Iar ochii, adevărată lumină.
În braţele lui, femeia poartă
Ferestre spre viaţă.
În mintea lui scânteile aprind
Ruguri spre cer.
Buzele-s arse de patimi
Şi-n trup,
Cuprinde pământul cu întreaga-i structură
Definind universul.
După nuntă
În lumina albă, crudă,
Răsuciţi şi asudaţi
Obosiţi, ca după nuntă,
Iar ciorapii aruncaţi.
.
Iar pe scaune-n himeric
Pantalonii puşi la dungă
Zac cu ochii de-ntuneric
După plecarea asta lungă.
.
Năpădind covorul moale,
Tolăniţi, pantofii trişti,
Mă privesc ca nişte cale,
Goi, de parcă nu exişti.
.
Nicio umbră nu mai vine
Soarele, sătul de ploaie,
A intrat buluc la mine,
Unde-i noaptea din odaie?
Rămas bun
- Pleci?
- Da…
- Nu-mi spui nimic?
Tăcerea moare în odaie.
- Am să-ţi scriu…
Şi gura lui
Ca iarba după ploaie
Căzuse secerată
„Ne vom vedea vreodată?”
- Nu-mi spui nimic?
Tăcerea izolată între geamuri
Ca o albină izgonită
Murea privindu-te cum tremuri.
Plecai tăcută…
- Aş vrea să-ţi spun …
Dar paşii tăi
Se strecurau pe drum
„Drum bun”…
Ruga de toamnă
Te rog mai vino să vezi
Cum îşi adoarme toamna copacii,
Câmpiile verzi,
Şi buzele roşii ca macii
Şi lasă-mi o frunză să sper
Plutirea de vânt.
Metalice ramuri înalţă spre cer
O rugă, un imn, un sărut
Şi nu disperarea eternă.
E toamnă iubito şi sunt
Copacul cu verdele-n bernă.
Nimeni
Cine zboară
Să-ţi alunge grijile,
C-o aripă în spinare
Şi cu alta la picioare?
.
Cine aleargă
Să-ţi sărute urmele,
C-o buză în rai
Şi alta în iad?
.
Cine se-aruncă
Sfărâmând cătuşele,
C-o mână mângâind
Şi cu alta tăind?
Nimeni.
Ploaia
Ploaia aleargă desculţă
Pe câmpul însetat…
Din când în când, o rafală de vânt
Îi desface pletele
În care se ascunde plângând
Şi ce ochi speriaţi are ploaia.
Ce regrete
Cum îşi întoarce privirile-n cer
Unde norii închid
Poarta întoarcerii.
Parcă-ar fi ochii tăi iubito
Când te cert.
Când ţi se pare că-ţi închid porţile iubirii
Dar asemenea cerului
Eu aştept
Să te urce iubirea la mine.
Aniversare
O strângere de mână
Ca un sărut al disperării
De ziua ta.
Atât ţi-am dat…
Şi ne-am zâmbit.
Două statui schiloade risipite
Pe culoarul aşteptării…
Şi am plecat.
Nu-i nici o urmă de lumină
Pe coridoarele tăcerii
A mai trecut o săptămână,
Am mai slăbit
Şi fi vom daţi uitării
Uscate ramuri ne vom creşte
Din trupul cast şi crud.
Doar vântul vine fără veste
Să ne sărute, ud…
Iubind
Frumoase mâini
Lacrimile
Au coborât pe ochii tăi
Şi florile
Ca buzele
Au respirat pe mână
Taci,
Prefă-te că mai stai
Lasă-mă să cred
Că-mi mai dai
Buzele
Florile …
Treceri
Din lunga noastră nemurire
S-a răsturnat cu fâlfâiri grăbite
Un anotimp, ca o zidire
De năzuinţe risipite.
Iar visele cu aripi frânte ce zboară
Ce zboară triste-n părul gol
Se regăsesc iar risipite
În frigul ca la pol.
Şi-n gândul rece ca o piatră
Din palma ta de stâncă grea
Mai moare ce-am găsit odată
Pe ochii tăi, cu gura mea…
Iar timpul, nemilos mă poartă
În zborul infinite seci
Spre ţărmuri reci.
Nu mai rosteşti minciuni, iubiri…
Au fost, şi nu mai sunt
Totul e vânt
Şi te mai miri
Că încă sunt…
Ploaia
Ploaia-mi vopsise incolor privirea
Alergând cu gleznele subţiri
Pe trupul somnolent
Iar vântul, violent
O răsucea ca un nebun de toartă
Şi-o împingea pe poartă…
Ca nişte dâre albe
Din vise
Plete-mi despleteam
Şi bucurii din ape
De zboruri ude
La geamul tău strângeam
Din câte păsări care-i făcută să zboare
O ploaie de cuvinte lucitoare?
Flori
Cad flori de prun
Şi nu-ţi mai spun
Câţi ochi pe drum
Prefac în scrum
Căldura paşilor tăcuţi
Cad flori de nuc
În urma paşilor ce duc
Uitarea.
Sunt singur cuc
Plâng flori de tei
Sub tălpi văpăi
Din paşii tăi;
.
Cad flori de prun
Şi nu-ţi mai spun
Sub un salcâm
Uitat pe drum
Că mai veghez
La noaptea ochilor de fum
Pastorala
Dintr-un lan cu lungi suspine
Când tălăngi din cer coboară
M-am trezit fugind cu tine
Vântul susura prin noi
Când cu gura ta de pară
Ne jucam iar amândoi
Şi din lanul de suspine
Macul Roşu înflorea
Erai iarăşi lângă mine
Erai bucuria mea.
Iubirii vegetale
De-atâţia ani te-am plămădit iubito
În fiecare căutare
Şi te-am găsit
Plângând în fiecare floare
Mă uit la trupul tău subţire
Ca un suspin în lumea vegetală
Brumat petală cu petală
Şi lacrima îmi cade fără voie
Pe chipul tău îmbujorat
De ce mai vii când ai plecat
Risipa florii
Nu vezi că ochii mei sunt flori
Cuprinşi de roua întristării
Ce-a coborât mereu în zori
Din noaptea neagră-a aşteptării?
Şi nu te temi că floarea moare
De atâta noapte şi uitare
Care umbreşte fruntea
Şi-mi risipeşte gândul?
Te-am prins
De-atâta căutare
Ai devenit un vis
Nu vreau să mă trezesc
Poate-ai să fugi
Să te destrami
Şi nu doresc
De-atâta drum, în calea ta
Au devenit
Şi praf şi piatră
Eu vreau să mai rămân
Dar vântul nu aşteaptă
Din fiecare drum şi vis trăit
Te-am făurit
Zadarnic mai ucizi
Visarea căutării mele
Te-am înflorit din tainic vis
Şi te-am închis
În palme grele.
Frigul iubirii
Cad stele aspre, îngheţate
Peste copiii lumii, să-i îmbete
Şi ninge peste mesele curate
Cu vise de lumină peste pete
Iar fulgi îşi scutură din plete
Comori neîmplinite
Ninge
Şi câmpu-ntreg iar plânge
Şi geme-n palmele ce străjuiesc
Atâtea visuri îngheţate-n valuri.
Zborul viselor
Din ochi, pe-obraz
Ţi se prelinge cerul
Şi văd, talaz după talaz
La tâmpla ta, cum gerul
Ţi-albeşte părul…
Iar braţele, cuvinte mute
Plutesc spre gura-mi încleştată
Din fiecare floare
Petale mari de vis ucis
Plutesc spre cerul neaprins
Odihnă viselor să-mi dea
Spre gura ta.
Ultima zi
Că astăzi este zi de dor
Când cerul răsturnat în mine
Mă-ndeamnă să gândesc la tine
O ştii prea bine
Că vei veni cu ochi de jar
Când zilele ce fug cu tine
Vor căuta senine clipe
În agonia-n care mor
Iar ştii prea bine
Şi când ucis zadarnic mai aştepţi
Pe un altar nedrept
Să fii iar un izvor
În care flăcările mor
Şi-n care veşnic sui
În disperări ce dor
Atunci să ştii
Că tot mi-e dor.
Inima pustie
Sărutul meu îndurerat
Plecat din margine de sat
A înflorit pe gura ta de mai…
Ce-mi dai
Ca să rămân netulburat?
Cuprins de-adâncuri, de fior
De spaime, de regrete şi de dor
Din toate ce-am avut mai bun
M-am risipit în fum
A mai rămas, o inimă pustie
Din toate câte-au fost să fie.
Ardere
Hai, voi cei de sus
Opriţi ospăţul!
Priviţi!
v-am adus o jertfă
pe mine…
luaţi-mă aşa cum sunt
n-am fost un sfânt
luaţi ce a rămas
şi-am ars…
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
