Copil al nimănui
Copil al nimănui, ai inimă de piatră?
Cine sunt cei din care te-ai zămislit odată?
Copil al nimănui ce pribegeşti prin lume,
Mai ştii tu care-ţi este adevăratul nume?
Copil al nimănui, la piept cine te strânge?
Iar de păţeşti ceva, pe tine cin’ te plânge ?
Copil al nimănui, ce e-n sufletul tău ?
Durerea ta ţi-o ştie doar bunul Dumnezeu !
Tărâmul ireal
Am poposit pe ţărmul plin cu alge
Când soarele ieşea semeţ din mare
Călcam desculţ pe cioburi milenare
Pe valuri se vedeau dansând catarge
Mi-e gândul nestatornic ca un val
Ce te sărută-n grabă şi-apoi pleacă
Abia am poposit şi mă încearcă
Acelaşi dor “tărâmul ireal”
Ce datu-mi-ai, Doamne !
Viaţă sau moarte, în drumul pe care pornit-am afla-voi?
Ce va să însemne-acest foc care-n piepu-mi de-o viaţă dogoare?
Pe-alei cu petale de flori presărate în cale călca-voi?
Sau spinii adânc vor pătrunde în tălpile-mi goale?
O dulce cântare slăvind veşnicia din ceruri aud…
Vaiete mii din tină ieşind, strivesc sub a mele picioare.
Căznesc să mă-nalţ către Ceruri, ca-n tină să nu mă scufund…
Ce datu-mi-ai, Doamne, să pot a cânta prin cuvânt şi visare!
“Do” de sus
Când fi-va rândul meu să fiu plecat
Pe-acel tărâm de ochiu-ţi nepătruns,
Când crezi că-ndeajuns nu mi-ai cântat
Şi că nu m-ai iubit îndeajuns
Un “Do” de sus îmi va trezi fiori –
Chemarea ta pe strune de vioară
Si-am să mă-nscriu în şirul de cocori
Ce va veni acasă-n primăvară
Un anotimp voi sta sau patru, poate,
E lege pentru mine vrerea ta
De plec, voi reveni fără-a socoate,
Când cu un « Do » de sus mă vei chema
Atâta tristeţe
Atâta tristeţe se află-n castel
E cenuşiu totul şi gânduri şi şoapte
Mai pâlpâie focul o dată rebel
Zenitul anunţă că vine iar noapte
Cuprinde-mă-n povestea ta cu iz de mărgăritar
Şi nu mă lăsa să mai plec vreodată
Prea mult am durat prin vreme hoinar
Prea rar se găseşte deschisă o poartă
Aşează-mi pe umeri mantie de flori
Si-ncinge-mi mijlocul cu brâu împletit
Din fir de beteală în multe culori
Sau unul mai simplu, din tei înflorit
Dimineţi cu Salcâmi
Am cules
Dimineţi cu Salcâmi înflorind,
Să-mi acopăr cu ele
Fereastra din suflet,
Când pe Dalbi Brebenei
Ai Mierii de Mai
Va curge Amurgul.
O, iartă-mă, Doamne,
Că nu vreau să văd,
Iarăşi,
Salcâmii plângând!
Dor de Nichita
Când ploi vor cădea iarăşi în potop
Şi troienit va fi pământul de ninsoare
Noi vom sălta în şei imaginare
Pe bidivii ce-aleargă în galop
Vom trece dincolo de negrii nori
Fiindcă altă cale ne vom fi ales
Vom fi doi peregrini prin univers
Mereu în căutarea altor sori
Lui Nichita Stănescu
Frunză-n vânt şi tu şi eu
Sub acelaşi curcubeu
Eu aici, lângă cetate
Tu aici, dar şi departe
Suflete fără pripas
Ai plecat, dar ai rămas
Adevărul din om
Hai, cântă poete
Cât bobul în spic nu e împlinit!
Şi pune în cântec
Noian de comori –
Izvor românesc
Din milenii venit.
Mai pune un strop de azur,
Întru cinstire…
Cântă iubirea –
Făcut eşti din Sfântă Iubire
Şi ia-ne cu tine,
Nu te du singur
Spre nemurire.
Pe spicele încă necoapte,
Presară-ne Domnul Lumina ;
Când lanul copt fi-va,
Din blând seceriş
Dospi-va o pâine
Şi-alături de tine,
La Masa Cea Sfântă
Afla-vom hodina.
RUGĂ
Mângâie-mi, Doamne, clipa
Şi nu-mi ascunde sufletul
În trup de ţărână
Ademenitor de păcate!
Îmbracă-mi sufletul
În trup stăveziu
Ca bobul de rouă
Ce străluceşte sub raza de soare!
Din flori de Albăstrele
Fă-mi ochii, Doamne,
Iar gura, te rog să mi-o faci
Din floare de Mac!
Din florile câmpului
Fă-mi plete lungi, unduitoare
Si umple-mi sufletul
Numai cu stropi de iubire !
Iubire să semăn pe unde voi merge
Si numai iubire să aibă a culege
Cei ce în preajmă-mi vor sta.
Stătea-n genunchi Prea-Sfânta
Chiar dacă mă pândeşte la orice pas ispita,
Un lucru e ştiut, nu poate-a mă supune.
În clipa-n care mama m-a adus pe lume
La vatra focului stătea-n genunchi « Prea-Sfânta »
Răspunsul a venit când Adevăr trecut-a
Prin infinitul labirint al minţii.
În clipa-n care m-au zămislit părinţii,
Alăturea de ei stătea-n genunchi « Prea-Sfânta »
Mântuitorului Slavă
Câtă blândeţe ai în ochi, Iisuse,
Chiar de-ai avut din parte-mi suferinţă!
Iertare în genunchi îţi cer, o, Doamne!
Privirea Ta mă-ndeamnă la căinţă.
Câtă Iubire-n suflet ai, Iisuse!
La Tine totul este cu putinţă.
Ajută-mă să mă înalţ, o, Doamne!
Iubirea Ta mă-ndeamnă la « CREDINŢĂ »
Ce daruri, ce lume!
Ai cules vreodată floare de dor
Din poiana cerului înstelat ?
Ai plutit vreodată pe-un nor călător
De cuprins neştiut însetat ?
Auzit-ai cum freamătă zorii
De drag c-au învins noaptea adâncă ?
Privit-ai cum zboară cocorii ?
Aflat-ai cum cântă o stâncă ?
Ce daruri frumoase, o, Doamne,
Ce daruri ne-ai dat spre-nplinire!
Ce lume frumoasă, o, Doamne,
Ce lume din « Sfântă Iubire »!
AZI
Nepoatei mele Mariana
La cununia religioasă.
Azi
Te-a sărutat Dumnezeu
Pe frunte
Şi cununiţă albă s-a făcut
Sărutarea Lui
Îngerul
Te-a atins
Cu vârful aripilor sale
Şi ţi-a şoptit:
_ Hai,
A sosit timpul
Să zbori!
Atât de aproape
E « Dincolo de zare »
Mereu să speri
Într-un nou început!
Balada ciobanului
Frunză de-alior
De ce ţi-este dor
Cioban bălăior
Mioare ciopor?
Mi-e dor să văd iară
Zi de primăvară,
Sfântă zi de vară,
Să colid prin ţară,
Să calc în picioare
Munţi fără hotare,
Miei să mi se-adape
În oglinzi de ape
De la izvorare
Pân’ la revărsare.
Vremea mi-a venit,
Dor mi s-a plinit
Pacea să-mi trăiesc,
Doină să-mi doinesc
În grai românesc,
Pe plai strămoşesc.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________