NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

Când te-am văzut

volumul „Confesiuni pentru două generaţii”

 

 

Când te-am văzut urcai pe scări spirale

Ţinându-te cu mâinile-amândouă.

Un vânt sufla-n tangaje triviale

Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

 

C-un simţ arid, avid cerşeam să plouă,

Conturul ud - abise sculpturale -

Clipa s-o facă, despicată-n două,

Să-nţepenească-n lumi imateriale.

 

Stârneai un vânt – cu tonuri de furtună -

Predominant, adus la exaltare

De muta, implacabila chemare…

 

La baza scării, gânduri când se-nturnă,

Privirea ta căzu, inoportună :

La ce te-aştepţi ? Nimic nu-i nou sub soare!

 

 

Chemarea ta

 

Ar trebui să plec; Se bate-o oră

Mult prea târzie ca să mă conforte.

Chemarea ei m-atrage în cohorte ;

Chemarea ta, ascunsă, mă devoră.

 

Te joci cu vorba ca să mă escorte

Prin vreme, ca o masă piroforă,

Când ceasul bate ca să ies din horă

Şi nu ştii, a te-abţine, ce efort e !

 

Stau prins ca-ntr-o capcană ilicită,

Gata să-i rup ferestrele opace,

Când gestul tău mă prinde în ispită

 

Cu-aceeaşi abdicare zălogită

Ca dopamine paradiziace.

Ar trebui să plec şi n-o pot face…

 

 

 

 

Pe unde-o fi

 

Sub mlădierea unui vânt noptatic

Umbra mi-o cerc cum cearcă rădăcina

Să-şi reclădească trupul ei din tina

Sortit-ai fi tovaraş singuratic.

 

Mă urmarea când şi-a pierdut stamina

Cu-n tremur de sindrom exantematic

Ce-atinge ritmic punctul ei climactic

De câte ori o-mbrăţişa lumina.

 

Pe unde-o fi acuma rătăcită ?

Întreb pe Nimeni şi pe Fiecare

În noaptea de-alergare ostenită…

 

Ca preambul pe-o ultimă suflare

Uitarea înşăşi lunecă-n uitare

Trăgându-mă pe mine în ispită

 

 

 

 

 

Scrisoare către cititor

volumul „Divina Tragedie”

 

 

Pe fiecare filă a cărţii care-o scriu

Las sufletu-mi să cearnă tăcere şi pustiu;

In fiecare urmă, pe drumul ce-l străbat,

Se-aşează praful vremii, precum un greu lăcat.

E-n toate-o-nlănţuire ce-ncerc să o dezleg

Când vremea se încoardă şi mă cuprinde-ntreg

Şi nu-mi dă nici răgazul nici mintea s-o adun,

De parc-ar vrea să spună ce n-aş voi să spun.

 

Dar nu ştiu cum se-ntâmplă, căci nu mi-e-n obicei

Să mă aşez la masă când bate ora trei

Rând după rând să-nşirui, de nu mă pot opri

Decât târziu, când noaptea s-a prefăcut în zi

Şi gândurile toate, captate într-un mit,

La pragul dimineţii mi s-au orânduit

Şi s-au lăsat să cadă – din greu, către mai greu -

Pe tot ce mă-nconjoară. Şi pe trecutul meu.

 

Văd umbre ce se-adună, pierdute, fără glas.

Să fie oare viaţa, atât cât mi-a rămas?

Că nu mai ştiu ce neguri prin sufletul meu cern,

Ce adevăr mi-e cale, cât drumul prin infern

Şi lumii în ce rosturi înalte m-am deschis

Cum visul către viaţă şi viaţa către vis.

Că-n cele ce urmează e-atâta adevăr -

Încât de-ar fi cu forţa de el să mă dezbăr -

N-aş mai avea din mine nimic să mai aleg

Când umbrele m-or prinde şi cotropi întreg.

 

Trecut prin ani de pâclă -orânduiţi ceţos -

Ca viforul ce bate şi te pătrunde-n os,

Natalele meleaguri le-am străbătut avid

Cercând a înţelege ce pot; şi să decid

De am sau nu putere să le aşez la rând

Pe foaia ce stă gata să ardă, fumegând…

 

Bat clipele din aripi, torcând în jurul lor

Un iureş, ca o horă în ritm absorbitor,

Ce mă ridică-n trepte, din ce în ce mai sus…

C-atâtea se cer spuse şi încă nu s-au spus.

Îmi fac doar datoria, acuma, când descind,

Cercând povestea vieţii în pagini s-o cuprind,

Cu gândul că, la vremea când anii ne-or cerni,

Ne-om depăna aleanul -poveste- la copii…

Iar ei purtând lumina -cuvânt, după cuvânt -

Vor da de-o umbră caldă. Şi-o urmă pe pământ…

 

 

 

 

1Doar umbra

volumul „De la Anna la Caiafa”

 

 

“Cuvântul spus îşi năruie cuvântul.”

Adrian Munteanu

 

Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină,

Trecând prin mine – parcă mi-ar vorbi

Cu simplitate, ca şi cum n-ar şti

Complexitatea ei că mă domină.

 

Să înţeleg, încerc a întregi

Cărările cu vină – fără vină

Trepte întăinuite de lumină

În noaptea ce se-ncumetă spre zi.

 

M-aştern la drum cu vrerea de-a străbate

Prin Taina grea, ca printr-un vechi descânt,

Prin lumile în mine sigilate…

 

Dar nu e cer deasupra-mi, nici pământ;

Doar umbra se întinde peste toate

Şi e Cuvântul pus peste cuvânt !

 

 

 

Ca lacătul

 

 

Ca lacătul ce nu se mai descuie

când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,

în braţe te strângeam ca pe-o statuie

care ardea în simţul meu tactil.

 

Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte

puteam găsi – nevrând să mă divulg –

iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,

din mreaja îndoielii să te smulg.

 

Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,

mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,

iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie…

 

Cum să te pierd acum când te-am găsit?!

 

 

 

 

 

1Sunt umbra ta

 

 

Sunt umbra ta… şi te urmez de când

Lumina te-a scăldat întâia oară

Cu-aceeaşi certitudine precară,

De salt între “acum” şi…”pe curând”.

 

Sunt umbra ta şi te urmez spre seară

Dar umbrele nasc umbre strecurând

Dorul prin dor… şi ne topim arzând -

Îngemănate lumânări de ceară.

 

Sunt umbra ta şi te urmez supus,

Cu fiecare răsărit de soare,

Până şi-n golul umbrei interpus

Ca un sigiliu sec, de încifrare

 

A tainei tale care m-a sedus

Să-nşirui lumea : urme pe-o cărare…

 

 

 

1Ritm

 

 

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,

N-o lăsa, crepusculară,

Val spumat pe creasta dunei –

Răzleţire solitară,

Umbră trasă prin lumină,

Cupă încă nebăută,

Pată fără vreo pricină,

Piatră arsă, iarbă mută…

 

Gândul, pod între zăvoare,

- Vâlvătaie pârguită -

Nu-şi găseşte dezlegare.

Agonie şi…Ispită!

Dănţuie pe vârful strunei

Strigătul, cerşind răsplată;

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!

Gândul tace: Niciodată!

 

 

 

Şi

 

În mine treaz mă-ntorc

tu crezi că dorm

tic-tacul

mă punctează uniform

 

C-un gând alt gând

îl vâmui

îl dezbrac

 

te uiţi şi crezi că dorm

şi taci

şi tac

 

Descing pe braţe rupte

de tripod

mirajul delicvenţei

şi-l înnod

 

Curg flăcări

peste gândul istovit…

şi tac

şi taci

 

şi crezi c-am adormit…

 

 

 

Plutesc

 

Plutesc prin gând ca-ntre vecii de apă:

Deasupra-mi cerul gol şi legământul

De-a nu lăsa pustiu să bată vântul

Prin visul nostru gata să înceapă.

 

Văd jos din bezna grea mijind pământul

Şi pe pământ pe cel ce groapa-şi sapă

Cum se-mormântă-n propria lui groapă,

Fără să-şi poată şti deznodământul.

 

Cu-atâtea amintiri desperecheate,

Ce bat insidioase din aripe,

Zborul mă poartă prin eternitate…

 

Şi-n mine prinde să se înfiripe

– Cât înainte tot pe-atât în spate –

Eternitatea fiecărei clipe…

 

 

 

 

 

 

La poarta înserării

 

 

Din adâncimi – pe ape dispersate

Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar –

Călăuzit de-un simţământ primar,

Sui treptele-ntrebării ferecate.

La poarta înserării gândul bate.

Incertitudini – trepte de altar –

Grăbite se preling pe minutar:

Nimicnicie şi…eternitate!

 

Aşa adun corvoadă la corvoadă,

Inscripţii – tăinuind aspru consemn –

Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.

 

Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;

Doar ghemul care singur se deznoadă,

Să-mi lase mie, şi pe toate, semn.

 

 

Punct de fugă

 

 

Jos la răscruce, gata de ducă

Ce mă mai ţine, mă tot hurducă.

 

Dorul atârnă frunză săracă,

Dragostea vine, dragostea pleacă…

 

Prind, ca din palme, să se răsfire

Cioburi păstrate în amintire…

 

Ca o minciună consolatoare,

Vremea mă ninge, clipa mă doare…

 

 

 

 

 

 

1Spre ce tărâmuri

 

 

E greu când sui; poteca-i rătăcită.

N-am cum răzleţe clipe să înnod.

Din vreascuri către ţel cum să faci pod,

Când vremea nu se lasă prăduită?

 

Magie-i totul; prag de eşafod…

Decapitate visuri, de-o clipită…

Reîncarnare într-o stalagmită…

Un glas în tremur pe un gând schilod.

 

Spre ce tărâmuri mi-e tocmit luntraşul,

Săltând din val în val, neostoit,

Când cere şi nu vreau să-i dau răvaşul

 

Ce mi s-a-ncredinţat când am pornit ?

E loc. Dar barca lui nu mi-e sălaşul

Şi nu mă las de nimeni jecmănit !

 

 

 

 

Nu-i nimeni

 

 

Pe malul unde dosnic zac,

Nu-i val să-ncumete a sparge

Tăcerea dominând catarge,

Semnul ascuns în zodiac.

 

Târât pe-o rână şi bătut,

Un gând se năruie spre altul:

Nisip mărunt tocând asfaltul

Adolescenţei ce-a trecut.

 

Îngemănate colier –

Istorii… ape ce înnoadă,

Vremelnic, trepte de cascadă,

Care se nasc aşa cum pier…

 

Pe malul veşnic mistuit,

De-arsura golului ce-l sapă,

Nu-i nimeni rostul să-l priceapă,

Ce s-a pierdut, ce-i de găsit…

 

 

 

 

Tu copile

 

 

Am pornit la drum de seară

Să-i spun ţarinii poveşti.

Eu îl sui, drumul coboară…

Tu, copile, cine eşti?

 

Prins de volburi, la strâmtoare,

Gândul dă a se-odihni;

Sus e cald, jos e răcoare…

Tu, copil, de unde vii?

 

Ca şi pasul ce străbate

Printre patimi, la răscruci,

Visele se frâng mai toate…

Tu, copil, unde te duci?

 

În balans pe vechea punte

Peste vămile lumeşti,

Clipa mi-e răboj pe frunte…

Tu, copile, unde eşti?

 

 

Cabală

 

 

Mă răsuceam prin lumea siderală,

Pe patul ancestral de muribund,

Ca într-o vrajă neagră, colosală,

Bizară, pradă unui vis profund.

 

Priveam de sus oglinda virtuală –

Proiecţie a unui gând fecund

Care-ntre două lumi cu faţa pală

Mă ridica tragându-mă la fund.

 

O linişte adânc - transcendentală,

Odihnitoare-n plinul ei rotund,

Mă-nvăluia, luându-mă în poală,

 

Cerându-mi cu tăcere să-i răspund.

Şi în tăcerea lumii abisală

Cădeam prin mine-n mine să m-ascund.

 

 

1Perdelele nopţii

 

 

Perdelele nopţii cad iluzorii;

Umbre-epave se-agaţă de stânci.

Vânturi solare biciuie zorii…

Greu ne începem suişul. Pe brânci!

 

Ancora zilelor scarmănă-ntruna;

Dinţii de gresii se-nfruptă din mal.

Adevărul, frate bun cu Minciuna,

S-a logodit cu un glob de cristal.

Scapără vatra de multă căldură,

Fruntea-n broboane-i de picuri nomazi…

Ura e dragoste; dragostea-i ură…

Ieri a fost mâine; Mâine e Azi.

 

Braţe-ncordate bat greu la galere…

Doi şi cu unu fac patru. Şi-i trist!

Cutele vremii se frâng de durere…

Popa citeşte un nou acatist!

 

 

 

 

 

Fântâna Veacului

 

 

e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă

aş scotoci în timpul-antipod,

cu fiecare pas tot mai săracă

s-ar face punga dată s-o deznod;

 

tot mai puţină apă-ar da fântâna,

tăcerea s-ar întinde ca un val

atoateştiutor – strivind lumina

descătuşată-n spaţiul ancestral;

tot mai puternică ar fi arsura

pe ochii-nchişi – ca-n ţarină de lut –

de frica iernii ce închide gura

pe şoapta clipei care a trecut

 

şi n-ar rămâne-n mintea ce refuză

băltite ape – nici cât fir de păr –

decât Fântâna Veacului: ecluză

Minciunii travestite-n Adevăr.

 

 

 

 

1Printre silabe

 

 

Sub pleoapa serii îmi adun cuvântul

Să am cu cine înnădi taifas.

Între cuvinte-mi freamătă pământul

Să nu pricep din el cât a rămas.

 

Din uşă-n uşă bat, printre destine,

Să aflu drum, din Carte a-mi citi…

Aici parc-aş fi eu… Dincolo cine

Îmi luminează marginea de zi?

 

Complice-mi sunt, cât mă îndeamnă şoapta

Descătuşată, darnic, dintre foi.

Mă oglindesc spre stânga-n cel din dreapta,

Dar oare cum ajuns-am să fim Noi?

 

Silabele se leagă de cuvinte,

Ca strugurii de vrejul lor amar,

Prin Toamna care-aleargă înainte…

 

Cât, zici, c-a mai rămas din Călindar?

 

 

 

1La casa mea

 

 

La casa mea neterminată,

Pe trepte-nguste de argilă,

Îşi plânge ploaia, înspicată,

Durerea strânsă pe şindrilă;

Se-nvăluie c-o mantă rece

– Mimând că-i purtător de zestre –

Acelaşi vânt ce se petrece

Hălăduind printre ferestre;

 

Teama – precum un fir din caier –

Mă-nvăluie înăbuşită…

Respir, dar parcă nu am aer,

Vecie-i fiece clipită.

 

Şi – cercuri-cercuri, în nuntire –

Mă-nlănţuie în el năvodul

Întru vicleană amăgire…

Se-nclină scara…cade podul…

 

Încolăcit, drumeagul geme

Sub paşi, în vreme să răzbată,

Dar vremea îl topeşte-n vreme…

Şi casa-i tot neterminată.