Dublu infarct
Edmundo avea două inimi
una mai mare şi una mai mare
aşa se născuse singur
într-o duminică după Paşte
şi asta fiindcă Speranzza mama lui
îl făcuse din flori
floarea- soarelui şi ochiul-boului…
nu obosea niciodată
iar în inimile lui încăpeau
o mulţime de oameni
chiar şi un elefant trist
pe care îl găsise într-un bordel
se îndrăgostise însă brusc
de gemenele mexicane
aduse în coliba sa
de un tsunami nebotezat
iar acum când iubirile lui
se dezumflaseră fără preaviz
total şi irevocabil
Edmundo omul cu două inimi
se decise să moară
de dublu infarct!
Nimic
apoi nimic
te opreşti şi spui simplu
„va ploua”
parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia
alergi cu viteza unui tren sălbatic
şi brusc te izbeşti
de zidul singurătăţii
linişte
mintea ta încearcă să iasă
să explodeze
chiar dacă degetele ţi-au rămas
înţepenite
pe mânerul iubirii
apoi nimic
simplu
un chiştoc aruncat
râzi
deşi ştii că n-ar fi trebuit
să plouă
că n-ar fi trebuit să exişti
te opreşti şi uimit
îţi priveşti umbra
plecând înainte
apoi nimic
Altă viaţă…
dar cuvintele tale
nu mai sunt aici
nici buzele tale
nu mai sunt
alte cuvinte ascult
alte buze sărut
viaţa aleargă
în jurul meu
râde stupidă
şi-mi face instantanee
din sentimentele
mele – puzzle
croşetează şosete
pentru întoarcerea ta
Lupii
eu bat la uşa ta din nou
şi-n inimă îmi urlă lupii
te vreau flămând
şi bat mereu
la poarta-ţi grea din suflet
nu-ntrebi nimic
nu zici nimic
dar ştiu că eşti acolo
râzând că plângi
tot aşteptând
să-ţi înţelegi destinul
mi-a mai rămas un lup
în piept
şi te mai strig o dată
cuvintele se sparg de cer
n-am să-ţi mai cer nimic
rămâi
îţi las la uşă lupul istovit
şi urletul din mine
de vei deschide într-o zi
mă vei găsii în tine
Peron
Peron în aşteptare
Ceva dinlăuntrul tău
Frământă timpul cu lacrimi
În văzul acelora
Şi al celorlalţi călători navetişti…
Peron pustiu
În mijlocul luminii sperate
Ca şi cum ceilalţi
Ar putea ştii de unde vine
Întunericul minţii…
Peron…
Dintr-un capăt până la celălalt capăt
de suflet
Ceva dinlăuntrul tău
Frământă chipul meu cu veşnicia
În văzul acelora
Şi al celorlalţi
Care încă mai vin!
Noaptea sfârsitului
În noaptea asta viaţa se sfârseşte
Şi împărţit voi fi în întrebări
Din mine ziduri se vor face
Pentru sălbatice mirări….
În noaptea asta dor îmi e de piatră,de respirări,
De aripi,de pământ
De tine,mai ales de apă,
De dorul tău împrăştiat de vânt…
În noaptea asta n-am să fiu cu tine,
Căci împărţit voi fii
În întrebări
Din mine ziduri se vor face
Pentru sălbatice mirări!
Minciuna
Ai fost o minciună galbenă
În sertarul de sus al minţii mele….
Şi galbenul tău stupid
Îmi strivea neuronii….
Ai fost o minciună frumoasă
Aşa,goală,ca o duminică de vară,
Doar că,venise timpul
Să zugrăvesc toate sertarele de sus
Ale minţii mele,într-o altă culoare!
Credinţă
Şi atât de uşor pare a fii….
Cu mâinile-ntinse sub ploaia frunzelor,
Gânduri umede,suflete aride,
Trupuri până la genunchi,
Poduri şubrede,fluvii dezlănţuite…..
Atâta uşurinţă pare
În gestul dezbrăcării de sine…
Cu mâinile împietrite în ploaia umbrelor,
Întoarcere simplă în adevăr
Dinspre rătăcire….
Dar atâta durere peste amintirile nerostului
Atâta suferinţă peste întâmplarea de fii!
Spune-mi
Mai spune-mi ceva despre noi,
Amintirile le-am pierdut undeva…
Despre acel tărâm,despre acele cuvinte…
Povesteşte-mi ceea ce ştii
Din istoria sufletelor;
Cum se nasc,de ce mor….
Vorbeşte-mi,de pildă,de tine,
De ce m-ai iubit,de ce m-ai urât….
Sau nu,să nu-mi spui nimic;
Taci,şi m-ai pune în cupă otravă….
Amintirile,singure, vor vorbi!
Alter ego
Din junglă în junglă,
Suflet sălbatic,mă porţi,
Ca pe o fiară ranită de proprii ei colţi….
Din iubire-n iubire,
Capcane adîânci,
Arunci peste mine blesteme
Şi cânţi……
Îţi sângerează râsul,
Mă mai ucizi puţin,
Şi,dintr-o dată,viaţa,
Îţi pare un cimitir!
Tăcere
Dar nu mi-ai spus nimic,
Ca şi cum,eu,ar fi trebuit să înţeleg,
Şi,poate,chiar ar fii trebuit
Să mă nasc în memoria inimii tale…..
Nu mi-ai spus nimic,
Crezând că timpul are întotdeauna
Doar două capete….
Unul al meu, şi un altul al tău,
Şi,că, oricum,undeva,
Între secundă şi clipă,
Ne vom atinge inimile,
Cuvintele,lacrimile….
Poezia
Acelaşi refugiu….etern;
mi-e şi frică să mă gândesc
că s-ar putea întâmpla
să-mi izbesc cuvintele
într-o zi,
într-o noapte,
într-o viaţă,
de alte cuvinte,
mai din piatră decât ale mele,
ca două capete încăpăţânate
până la sânge,
până la pierderea de sine,
a propriului adevăr,şi,atunci,
nevoit să fiu,să-mi inventez nebunia…..
unică…
Necesitate
Va trebui,fireşte,să te renasc,
Oricâtă frică mi-ar fii
De durerile re-facerii fără anestezic….
Oricât de mult m-ar durea
Primul tău ţipăt
Şi primele tale lacrimi….
Va trebui,fireşte,
Să te hrănesc din propriile mele speranţe
Şi visuri,
Să te legăn,
Să-ţi cânt,
Să te port îmbrăcată în roşu….
Va trebui,iubire,să râzi
Şi să uiţi,să mă crezi pe cuvânt,
Căci unul fără altul
Nu putem respira!
Celei care a murit nenăscută
mi-e sete de numele tău încuiat,
ca o pradă,
într-o duminică de ceară….
de numele tău,încarcerat
de un funcţionar cenuşiu,
de un preot avar,
şi de toţi ceilalţi….
mi-e foame de tine,
cea de luni,cea de marţi,
de aceea de ieri,
şi mereu de aceea de mâine…
mi-e dor de aripile tale deschise,
de zborul tău ,încătuşat,
de cuvintele spuse,
şi de cele pe care,
n-ai să mi le spui niciodată!
Somnul raţiunii
Copiii dormeau în iatacuri roşii,
Înfăşuraţi,strâns….
Dormeau pe feţe de pernă croşetate,
Şi,oftând,visau,că sunt înveliţi
Cu drapelul Americii…..
Dormeau frumos,
Dar părinţii îşi astupau urechile,ferestrele,mintea,
Speriaţi de cuvintele somnului lor;
Copiii dormeau sforăind Libertatea,
Şi părinţii cântau imnul cârmaciului….
Cine să bănuiască,că aceşti copii,
Treziţi de dorul dreptăţii,
Vor pierii în numele visului lor ?
Acum,părinţii lor,obosiţi de atâtea ovaţii,
Au adormit,strigându-le-n somn
Numele pierdute pe stradă…..
România!
Despărţire
Dacă pleci,să iei totul….nu te opri să-mi priveşti braţele ce te-au cuprins înlăuntrul lor ,nu te opri să m-asculţi,sau să-mi dai o batistă;adună-ţi toate amintirile,şi îngrămădeşte-le în geamantan;îţi va rămâne,poate,loc şi pentru ura cu care m-ai iubit,şi pentru visele din debara….
Dacă pleci,te rog,nu-ţi uita sentimentele la oglindă,căldura trupului,sau mireasma părului tău minunat;mai bine nu te grăbi,aşa cum faci tu,de obicei,caută tot ce ai la mine în suflet,să nu regreţi,mai târziu,că ţi-ai uitat dragostea,liniştea,sau speranţa în spatele acestei uşi…
Şi chiar dacă eşti obosită,te rog,să tai cu atenţie fotografia,să nu-ţi rămână lângă mine vreun petic din rochia de mireasă….
Dacă pleci,nu-ţi uita fericirea,e pe raftul cu jucării,iar pe balcon,trebuie să găseşti o parte din trecutul tău,în cutia cu păpuşile Barbie….
Să fii atentă,iubito,cum traversezi disperarea,şi cum vei parca pe bulevardul singurătăţii….
Să nu uiţi nimic,să iei totul….
Timpul,doar,să mi-l laşi,
Voi avea nevoie de el….să te uit!
Marioneta
adormisem cu scrumiera
în mână,
cu mâna-ţi în mână,
ameţit de aburul cafelei-
obiect al tău;
adormisem,
marionetă stricată,
tocmai la zâmbet;
adormisem cu dreptul
de a visa
a fi o jucărie nouă
în vitrina ta cu trofee -
cu scrumiera în mână,
cu mâna-ţi în mână,
cătuşe a sufletului meu obosit;
adormisem
cu speranţa de a lua totul
de la capăt,
dar mâna ta trează
m-a pălmuit-
obiect al tău,
marionetă stricată…
adio, iubito,
sărut scuturat în scrumieră!
rupt
inexplicabil
ca un vreasc
între pământ
şi lovitură,
pas prea greu
pe gheaţa vieţii,
subţire,
inevitabil pas logic
dinaintea logicei prăbuşiri
eterne în abis,
abis
repetare nefirească,
scufundare absolut aşteptată
de la primul ţipăt
la ultimul cuvânt,
rămas bun,
adio,
sau
la revedere,
revedere
putinţă de speranţă
în disperare de cauză,
rupt
în plină lumină a zilei,
viaţă subţire,
copcă prin sentimentele tale,
loc de cădere a mea,
gaură-n cer,
rupt
în mijlocul despărţirii
de tine-
arma sinuciderii mele.
dar ce mai poţi găsi
când flacăra s-a stins
şi vântul a spulberat
cenuşa?
ce să mai cauţi
când chiar tu ai ars
în aceeaşi flacără
cu iubirea?
ce să mai spui
când totul s-a spus,
când buzele s-au topit
şi cuvintele s-au ciobit?
ce să mai fii
când totul ai fost,
când flacăra s-a stins
şi vântul a spulberat cenuşa?
pe străzi,
cu tălpile goale,
copii încălţaţi în blestem
mângâie vântul,
din lacrimile lor
se hrănesc ploile şi
visele nenăscuţilor…
pe străzi dezbrăcate,
bătrâni îmbrăcaţi
cu minciuni
caută cerul,
din ruga lor
au crescut îngerii,
s-au născut sfinţii…
suntem nemuritori,
îşi spun ceilalţi,
iar Dumnezeu tace,
lăsându-i pe toţi
să-şi mestece tristeţea…
în numele cui plouă
tocmai azi
când învăţasem să plâng,
amestecându-mi deodată
durerile
cu durerile lumii,
lăsându-mă orbit de neputinţa
de a-mi culege lacrimile?
în numele cărei legi
plânsul solitar a fost interzis,
tocmai acum
când lacrimile mele,
în numele tău,
se aprind
condamnându-mă la eternitate?
când amintirile mă izbesc peste faţă
biciuindu-mi tâmplele ca o ploaie rece,
când chiar tu pari a fi doar o-ntâmplare
lucidă,
în faţa oglinzii,
aripi de frunze
îmi flutură fericiri îngropate,
când mă priveşti uimită,
ca o statuie din suflet,
plimbându-ţi degetele
prin memoria trupului meu,
prin memoria inimii mele,
când ţipi de teama
visurilor mele rătăcite
prin speranţele tale
în faţa oglinzii,
cineva îmi amestecă viaţa
cu lacrimi.
s-a întâmplat în mine…
şi- atunci,
ceva dinlăuntrul meu
a produs o erupţie a firii,
un tremur al minţii,
al retinei,
ca şi cum întâmplarea
n-ar fi avut două capete,
ci doar unul singur,
ascuţit inconştient
până la demenţă…
s-a întâmplat în mine…
şi chiar de-aş fi vrut
să nu se vadă nimic,
ceva dinlăuntrul meu
despre care nici nu ştiam
că există,
m-a izbit cu fruntea de lună,
ca şi cum ar fi fost firesc
să te caut cu ochii închişi
tocmai eu,
tocmai pe tine-
o întâmplare neântâmplată.
răzvrăteşte-te,
hai, uimeşte-mă iar,
învaţă-mă să preţuiesc
adevărul tău,
cel mai simplu din lume!
spune-mi ceva,
un cuvânt de care
să-mi fie frică,
un cuvânt ascuţit
ca o lamă!
fă ceva,
orice!
uimeşte-mă iar,
răzvrăteşte-te
împotriva acestei tăceri!
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
