COPILE, TE ROAGĂ
Psalmul 18
Mărirea lui Dumnezeu cerurile o povestesc
Şi tot ce vedem LUCRAREA mâinilor lui o slăvesc.
Ziua, zilei va spune Cuvânt
Noaptea, nopţii va povesti pe cer, pe pământ.
Nu sunt graiuri să nu poată spune
De la Răsărit până la Soare Apune
Cuvântul lui AJUNS la marginea lumii cuvintelor
Soarele în locaşul lui ştie de lucrarea mâinilor, sfintelor,
Mâini care au făcut toate aceste lucrări
Munţi, dealuri ,păduri, întinsele mări.
Din istovul Lui toate au ieşit
Şi peste tot locul s-au răspândit.
Legea Domnului este fără prihană
Şi pentru sufletul tău, copile, e hrană
Fără ea n-AI if fost, nu poţi if
Nici o clipită, nici măcar o zi.
Dreptatea Domnului veseleşte inima
Porunca lui măreşte Lumina.
Frica Domnului este curată
Ca roua de pe flori de albină luată.
Copile, te roagă şi nu uita
Cât de curată e credinţa at!
Tu n-AI apucat prea mult să greşeşti
Şi nici cât cei mari să păcătuieşti,
Roagă-te TU, prin inima at
Pe păcătoşii cei mari Dumnezeu va ierta.
Copile, TU vei moşteni pământul
Psalmul 36
Cei ce viclenesc , ca iarba se vor trece
Viclenesc la gândul rău că totul trece
Şi nu vede Domnul fărădelegea lor
E prea departe, e dincolo de nor…
Copile, nu uita , Donul locuieşte pământul
El NE iartă pe toţi ,NE dă cuvântul
El primeşte visul curat al inimii tale
El acoperă sufletul cu petale…
Floarea Credinţei ţi-o pune la piept
Cu ea vei curat şi deştept
Vei if blând, vei moşteni pământul
Floarea Credinţei este cuvântul:”
“Mai bun e puţinul celui drept
Decât bogăţia destulă a celui deştept”
Domnul ştie cale celor fără prihană
Lor Le trimite cereasca Lui mană
Când vremea foametei usucă speranţa
Domnul din praf şi uscăciune porneşte iar viaţa
Ascultă la mine copile,
“Că tânăr am fost şi am îmbătrânit
Şi n-am văzut pe cel drept părăsit”
Ascultă şi învaţă Cuvântul
Prin el TU vei cuceri pământul
Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere
În inima mea a izbucnit cuvântul bun
Ce să fac ,Doamne să-l pitesc sau să-l spun?
Limba mea e ca trestia scriitorului
Care dă glas bucuriei şi dorului
Zis-a Domnul:
“Frumos cu frumos să se adune în buzele tale
Frumuseţea fiilor tăi sunt petale
Din floarea credinţei şi nu uita
Cât de mare e răspunderea at.
Pentru aceea te-am blagoslovit în veac
Tu nu eşti cu duhul sărac
Deja eşti bogat, vei peri
În focul Gheenei de vei scrie şi vei greşi.
Frumuseţea şi dragostea at
E o mare bucuria de-a mea.
Scrie cu blândeţe şi cu dreptate
Doar aşa de mila mea vei avea şi TU parte.
Săgeţile cuvintelor tale sunt de mine ascuţite
Ai grijă fiule ,câte inimi rănite
Vei zdrobi cu glasul tău
Săgeţile tale ocolesc pe cel rău.
Zisa fiul lui Core:
-Unge-mă, Doamne cu untdelemnul bucuriei
Şi Las-MI mie harul poeziei
Iubesc dreptatea şi pe tine
Mă voi ruga să mânuiesc cuvântul cât mai bine
Să nu greşesc, să nu rănesc
Cuvântul Tău să-l preamăresc.
Eu ştiu că poezia e cuvântul bucuriei
Mă voi feri să alunec în valea prostiei
Voi înălţa prin cuvânt puterea At
În orice clipă te voi lăuda.
Că mult bine păcătoşilor AI făcut
Care au trădat, ştiu cât te-a durut
Voi face din cuvânt smirnă şi untdelemn
Voi face să cadă la pământ crucea de fier şi crucea de lemn
Care AR mai putea să te răstignească pe tine.
,Doamne ,nu uita, Doamne de mine
Şi de cuvântul meu înmuiat
De lacrimile credincioşilor ce au vărsat
Să spele trupul tău plin de sânge
Scriu Doamne şi inima în mine plânge
Când mă gândesc câte AI pătimit
Pentru păcatul meu înmulţit
Prin puterea cuvântului care
A rănit trupul tău, cer iertare
Că sunt om şi poate greşeam şi eu
Să te răstignesc, uitând că eşti fiul Dumnezeului meu.
Bunica
Bunica mea se ruga ,
Murmura rugăciuni
Cu ochii spre lună, spre o stea
Care era doar a mea.
Călătorea atât de departe
Trecea de atâtea ori peste moarte
Şi se întorcea dintre stele
Să lumineze cu ele
Rugăciunile mele.
Acum ea se roagă în flori
Plâns de rouă în zori
Fără ştiinţă de carte
Fără frică de moarte
Năvădeşte din stele şi flori
Chipul mamei mele în zori
Rostesc, Doamne şi eu rugăciune
până steaua mea va apune.
CASĂ DOMNULUI
Mioriţa…
Povestea îmi dă roată.
Trei ciobănei
Cu trei turme de miei
Coboară pe plai
Pe gură de rai.
Valea Putnei
Porţile raiului se lărgesc.
Văd o câmpie
Aici oiţele Domnului
Se unesc
Poposesc liniştit
Un baci iscusit
Cu har şi Cuvânt dăruit,
Înalţă pe această câmpie
Casă domnului
Din psalmi , din rugăciuni
Ziduri înalte de poezie.
Bătrâne cu nebănuită putere
Fac vrere
Cu har
Cară mortar
Îl ridică pe schele.
Zidul de piatră
Prundiş pe prundiş
Împletesc credinţa cu undrele
Din bile manele
Pe acoperiş
Daruri cereşti
Fii blândă, iubito, eşti bobul de rouă
din singura mea dimineaţă
Când plouă cu rouă
Când pânza de ceaţă
Dispare,
Apare
prima dimineaţă
Cu rouă şi raze de soare.
Ne-a dat Dumnezeu
fântână cu rouă
răcoare-n adânc
mai plouă, iubito,
e rouă în Crâng.
Boabe de rouă
Daruri cereşti
În ziua când plouă cu rouă
Primeşti,
Crenguţa de corn .
CREDINŢA
Credinţa doar naşte credinţă
Să ştii, copilul meu, şi nu-i cu uşurinţă
Trudeşte zi de zi şi nu uita de rugăciune
Nici când răsare soarele şi nici când el apune.
Credinţa se adună-ncet
Cum strângi cu dragoste buchet
Pe plaiul din Bisoca pentru Ea
Care ţi-a dat viaţă şi e mama ta.
Acum de mama eşti departe
Te afli-n Campus, scrii o carte
Păstrează floarea dragostei, copile,
Vei fi acasă in trei zile.
Credinţa este floare dragă
Cu ea vei reuşi o viaţă-ntreagă.
Prin ea vei izbuti,copilul meu,
Te va iubi în orice clipă Dumnezeu.
Din grijă
Mă-ntreabă unul:
-Ce-i în capul tău
De ce te-ai apucat să scrii,
şi la ce bun
Acum când, iată, eşti bătrân
Ce nebunie ţi-a venit
Să scoţi din tine gândul nerostit?
Stătea acolo, ce-i avut cu el?
Ce dor te-a apucat pe tine Aurel
feciorul unuia Pârnod
Ori eşti şi tu ca tatăl tău nărod
Neliniştit şi bun de gură?
-Mai taci, vorbeşti fără măsură…
-Cum să te fac să înţelegi. să taci ,
Punând cuvintele la chin
Cu chip că le croieşti un alt destin.
Am auzit că scrii romane
Că publici, vinzi, primeşti la milioane
Ce mai doreşti, măi omule, nu oboseşti
Stai toată ziua şi te chinuieşti.
Ce grijă, Doamne au de mine
confraţi, copii, colegi, vecine
să stau cuminte, să trăiesc
pe nimeni prin Cuvânt să nu prostesc.
Staţi, blânzi prieteni, nu oftaţi
Şi nici de ceasul morţii nu vă daţi
nu mai e mult, curând mă voi piti
la umbra unui fir de grâu
m-oi înfrăţi cu pietrele din râu
Din cer de mine să se ştie
veţi asculta un cânt de ciocârlie.
Dar poate voi mai multe veţi afla
Când Dumnezeu din somnul cel de veci va învia
Să judece cu sfânta Lui dreptate
Pe fiecare după vorbă ,după fapte.
Dor
N-am mai trecut demult pe-acasă
Şi mă tem
Că am uitat chipul tău ,
Mamă frumoasă.
Aleargă uliţele satului
La întrecere cu vântul
Unui februarie primăvăratic.
caut urmele tale
În gând găsesc doar cuvântul.
Te caut şi te strig:
Mamă, mamăăă,
Te văd, ţi-a crescut o aripă
Vai, doamne, mi-e teamă
Aripa mamei mă-ndeamna.
Apuc să rostesc rugăciunea:
“Amestecă ,Doamne lutul cu ploi,
Adu măcar cuvântul de-al ei înapoi,
Dă-ne din nou primăvară.
Binecuvintează gândul şi lutul
Intoarce spre noi
Începutul.
Să fie oare o-ntâmplare ?
Noi nu suntem decât nisipul de pe mare
De-atea ori de valuri ondulat
Si niciodată sfărâmat
Noi suntem ultima fărâmă
Doar dacă ţinem rugăciunea-n mână
In suflet firul de speranţă
Este nisip în noua viaţă
Păcate multe, fir de nisip
s-ajungă fariseii să-l împartă.
cel credincios e doar un vis
Un val de necredinţă-l poartă
Spre alte zări, revine pe o plajă
Nimic n-a înţeles din vrajă.
El pleacă drept spre fundul mării să rămână
Ferit de val si de furtună.
Să crezi e singura speranţă
Ţi-a dat Preabunul doar o viaţă.
Lui Dumitru Buhai, coleg de facultate, preot în SUA
Poezie scrisă azi ca răspuns la întâlnirea sufletelor noastre rătăcite după 45 de ani.
Cu bucurie şi credinţă, Mare este Dumnezeu
Duminică, 11 decembrie 2005
Eroii
Eroii n-au mai apucat să plângă
S-au închinat cu mâna stângă
In dreapta ţineau dragostea de ţară
Au apucat doar să se-nchine şi să moară.
Azi trupul lor ascuns pe sub pământ
Este-n istorie Cuvânt
De rugăciune şi iubire pentru ţară
Ei au ştiut doar să se-nchine şi să moară..
Cu gândul la copii şi la părinţi
Au murmurat Cuvântul către sfinţi
Simţind că nu e rană să te doară
Mai tare decât dragoste de ţară.
Eroii noştri dorm cuminţi
Cu gandul la copii și la părinți.
Eroii nu mai au nevoi
Eroii ne mai au pe noi
Cât mai trăim să nu-i uităm
Un semn de dragoste le dăm.
Eroii nu mai au nevoi
Eroi ne mai au pe noi
Cât mai suntem, câţi mai trăim
Cu dragoste de ei să-ne-amintim.
Eroii noştri dorm cuminţi
Cu gândul la copii şi la părinţi.
FORME CU NORI
Stăteam pe plai
Priveam în depărtare
La orizont un nor apare
Se rupe-n două, se-nmulţeşte
Ca şi Credinţa ce-n Bisoca poposeşte.
Un nor se umflă cel mai tare
Se face tot mai mare, tot mai mare
Mă-ndrept cu gândul către Dumnezeu
Şi văd că norul e bunicul meu.
Apare-apoi bunica mea
Mi se făcuse dor de ea.
Apare mama, tata din Shanghai
Coboară norul până-n margine de plai.
Alerg să-l prind, norul dispare
Un tunet se aude-n depărtare
Un fulger luminează Calea.
Ce verde văd in depărtare valea!
Aş vrea să fiţi cu mine ,dragii mei
Să vă arăt şi vouă fragi şi flori
Pe care le-am cules de-atâtea ori.
Iar seara să priviţi în depărate
Cum fuge sus pe boltă Carul Mare.
Aici în Campus prima oară
Eu am văzut pe cer Steaua polară
Un nor ce licărea ca o scânteie:
-O vezi, Ioana?
Pe cer vedeam Calea Lactee.
De mii de ani pe calea lor
Urmau şi luminau în Drumul Robilor.
Calea deschisă muritorilor
Să ştie cât vor fi mereu
Pe unde să apuce către Dumnezeu.
Învăţături
Firul de mohor
M-a luminat
Cum să acopăr câmpia,
Cum să caut în iarbă
Poezia.
Macul din lan
M-a dădăcit an de an
Vară de vară,
Cum să adun literă cu literă
Snopul uriaş cât câmpia
să colorez cu roşul lui
Poezia.
Pălămida m-a sfătuit
Să învelesc puf cu puf câmpia
să pitesc in uşorul ei
Poezia.
Cicoarea mi-a arătat
Cum curge din cer
Vară de vară
Culoarea albastră
Îmbrăţişând toată câmpia,
Cum să iubesc şi să pier
In braţele ei…
Peste tot
Poezia.
Bunica m-a dus
la Altar
M-a învăţat să fac prima cruce
Un preot bătrân
cu mult har
mi-a picurat
Sfânta împărtăşanie.
Şi tot acolo am luat
Prima Sfântă Grijanie.
Rescrisă 19.11.2007 Buzau
Mă miluieşte,Doamne-n prinosul milei Tale
Psalmul 50
Mă miluieşte, Doamne-n prinosul milei Tale
Fărădelegea-mi şterge în imdurări bogat,
Asemenea cu crinii albitelor petale
Mai luminat în tină şi curat.
Îmi ştiu fărădelegea, păcatul meu nainte
Întunecat în cale îmi stă întotdeuna
Greşala nu-mi ascunddin fţa,Ta fierbinte,
Iar răului din mine i se-ncordează struna.
Să fii , Tu , Doamne, intre cuvinte ,drept
Biruitor când vrei duşmanii să-ţi înfrângi
Căci mama în păcate m-a alăptat la piept
Fărădelegi strângându-i matricile în chingi.
Căci iată, adevărul prin toate l-ai iubit
Şi-nţelepciunea-n taine mi-ai arătat curat,
Mă vei stropi şi-n toate isopul însutit
Ca neaua de păcate şi vină m-ai spălat
Urechea mea sălta-va de bucurii cereşti
In oase să-mi pătrundă extaze minunate
Întorce-ţi faţa ,Tată, de la al meu păcat
Fărădelegea-mi şterge şi nu mi-o mai socoate.
Întru mine,Dumnezeule, inimă curată zideşte
Şi inluntrul meu duhul cel drept înoieşte
Nu mă lepăda, Doamne , de la faţa Ta
Şi duhul tău cel sfânt de mine, nu îl depărta.
Cu bucuria mântuirii Tale mă-ntăreşte
Şi cu bucuria mântuirii de azi mă stăpâneşte.
Asta , Doamne şi eu de-acum voi face,
La Tine măcar un singur necredincios voi întoarce.
Mântuieşte-mă şi de vărsarea de sânge
Limba-mi se va bucura şi ochii vor plânge,
Deschide-mi buzele cu mila Ta,
Să se bucure de dreptate şi limba mea.
Jertfă vei voi, eu jertfă-ţi voi da.
Arderile, Doamne, sunt în mâna Ta.
Căci mi-e inima înfrântă, duhul umilit
Pentru asta nicodată nu m-ai urgisit.
Dă, Doamne şi Sionului bunăvoirea
Ieraslimului putere să încheie zidirea.
Vei primi de la mine jertfa dreptăţii
Prinosul arderilor bunătăţii.
Primeşte rugăciunea mea de vrei
Iar eu voi pune pe altarul Tău viţei.
MAI CERACĂ-MI, DOAMNE, INIMA
Psalm 7
Doamne mulţi pe mine mă hălăduiesc
Prin pădurea de păcate mă gonesc.
Ei cred că strâmbătatea e în mâna mea
Tu vezi şi spune-le că nu-i aşa.
De vei vedea ,o Doamne, strâmbătate
Şi mâna mea iar plină de păcate
Vrăşmaşii la pământ să calce viaţa mea
Să numai am nici un folos din ea.
De vezi că mâna mi-e curată
fără păcate, nepătată
Urgia s-o ridici asupra lor
Spre bucuria tuturor,
Ce-au cunoscut prin tine cum am văzut şi eu
Calea cea sfântă către Dumnezeu.
Mai cearcă-mi înc-o dată inima
Arunc-o în ţărână de-i vedea
Că m-am mărturisit nedrept, Părinte,
Că n-am avut de-ajuns cuvinte
Să recunosc eu tot ce am greşit
Aruncă-mă în groapă, în veci nemântuit.
MAMEI MELE
Doamne, mama n-a avut
aripi
Să ajungă până la cer…
A coborât în pământ
cu un singur Cuvânt.
Neavând aripi, să vină-napoi
gătită cu dureri
A uitat şi de noi
n-o mai udă nici ploi
n-o mai bate nici vânt
o mai doare un singur cuvânt.
Ascultă ,Doamne ruga mea
Şi rosteşte măcar un cuvânt pentru ea.
Rugăciune
Marii O., purtătoare de nume sfânt
Către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu in faţa
icoanei numită Bucuria sau Mângâierea
Speranţă pentru toate capetele pământului
Născătoare de Dumnezeu Feciaoră
şi Mângâierea cuvântului,
Preacurată, primeşte rugăciunea de zi şi de seară
Nădejdea noastră în clipa durerii
Nu te scârbi de mine păcătosul
Şi de lipsa puterii de-a stinge păcatul
Că la tine e Nădejdea şi Mila.
Flacăra păcatului, Maică mă arde
Opreşte a păcatelor hoarde
Inima mea de iubire uscată
Pocăinţă şi iubire cată
Mintea mea îmbâcsită cu gând păcătos
Caută azi pe Hristos,
Fiul tău cel iubit
Şi de oameni crunt pedepsit.
Mi-ai zâmbit azi din icoană
avei chip luminat de Ioană
Prin tine a venit înapoi
Maica mea plecată demult dintre noi.
Fiul Tău va privi ruga mea
Va vedea lacrima
Maicei mele când se ruga pentru mine
Fiul ei , cel mai frumos
Născut să fiu păcătos.
Fără frică de Dumnezeu
Fără dragoastea fiului Tău
Voi trăi şi voi muri în păcat
Doar atât mi-a fost dat?
Maică ,dă-mi înapoi iubirea, răbdarea,
Să mă rog şi să primesc de la tine iertarea.
Amin
O lacrimă
O lacrimă cât gura fântânii
s-a revărsat din sufletul meu.
Din cer coborâse Dumnezeu
Să facă sfânta dreptate
El, care le ştie pe toate.
Huniazii, demult pieriţi
Sunt iubiţi?
Oare de cine?
Cine vine să vadă.
Piatra, lacrimă pură
Acolo unde istoria fură Clipa divină
3 turci ieri prizonieri
Fără scăpare,
Fără speranţă de fel
Zăvorâţi în Misteriosul Castel.
“Scăpaţi, scăpţai
Doar dacă săpaţi
Scapă doar cel care
Dă de firul de apă.
Doar apa vă spală
Aţi dat năvală
Fără sfială
Aţi ars, aţi ucis
Până şi pruncul din pântecele mamei
Am zis!
Sa-u pus pe săpat
Turcul e om supărat
Când n-are scăpare
Din aşa grea închisoare.
15 ani au săpat
Dumnezeu i-a iertat
Şi le-a dat
Firul de apă.
Atâta timp trudit şi aşteptat.
-Gata stăpâne, iată firul de apă
Cine de aici pe noi ne mai scapă?
Hasan află îngrozit
Că regele osândei lor a murit.
-Stăpâne, stăpâne, ne scapă
Am săpat cu bucurie
In piatră
Am găsit apă….
Urmaşul regelui mânios
Se uită in jos
Vede doar o lacrimă mare
Se supără mai tare
decât vechiul stăpân:
-Nu vă iert ,turci blestemaţi
Nu vă iert, voi nu sunteţi fraţi
Sunteţi duşmani şi păgâni
Carnea voastră e bună doar pentru câini.
Aşa hotărî urmaşul
La castel,
unde diavolul aflase sălaşul.
Trăiau şi mureau regi şi domniţe
Aduceau mobile curbate, aduceau mobile pestriţe
Fel de fel de nebunii
Din aur, argint
Fierării ,
Zâmbete prefăcute, ipocrizii
Un singur adevăr stă de veghe in limba păgână
Scris de Hasan cu tremurată mână:
Aveţi apă, suflet n-aveţi
Voi regi, voi popor de poeţi
Scria Hasan pe un zid cu mâna tremurată
Eu,
vizitator bătrân
Cu viaţa aproape încheiată
Priveam, priveam în fântână
Sufletul scăpasem din mână
într-o clipă de Dumnezeu dăruită
Sau o nouă încercare ivită?
Deasupra fântânii de cei turci săpată
Lacrima s-a făcut piatră
A astupat gura fântânii.
În văzul lumii
De dincolo de castel
lătra disperat un căţel
Atât am mai auzit.
Am plecat
Doi omeni cu inima bună
Ţineau in sfânta lor mână
Sticle cu apă
Paie de plastic, din care omul de azi se adapă
Stropeau cu lacrimi in ochi
Udau cu disperare
Un copil de câine care moare
Lăsat in câineasca lui disperare
Să ceară îndurare
De la cineva mare în cultură
Care a hotărât cu otrăvită gură:
Vizitatori! Intraţi aici fără căţei
Ei
Nu vor înţelege istoria
Îi încurcă memoria
Şi mai ales îi încurcă cuvintele,Sfintele:
“Aveţi apă,nu aveţi suflet”
Scrise de unul Hasan
Care vizitase muzeul in urmă cu un an
De la facerea răutăţii omeneşti…
Poveşti, domnule, poveşti,
Rostea o bună româncă
Cu digitalul în mână
În cea mai uscată limbă română.
După o întâmplare la Castelul Huniazilor.
OCOLIND CĂRĂRI ÎNTORTOCHEATE
Psalmul 5
Dacă-aţi şti voi darurile Lui să le purtaţi
Înăuntrul vostru, să vă bucuraţi
N-aţi mai atârna podoabe de urechi
Strălucind zadarnic de păcate vechi.
N-ar putea nemernici nici cel ce pizmuieşte
Şi nici cel cu zâmbet dulce care te urăşte.
Ochii tăi vedea-vor pe cel rău
Viclenind cu zâmbet drept în ochiul tău.
Pe femeia blestemând în van
Pe bărbatul mândru şi viclean
Vărsător de sânge, zâmbitor
Şi la toate, prefăcut el, săritor.
Din mulţimea milei tale am ales
Şi din sfânta-nvăţătură am cules
Gândul că mă aflu-n casa Ta
Unde cel mai bine se aude rugăciunea mea.
Către tine mi-am găsit eu calea
Ocolind cărări întortocheate,valea
Ce mă duce uneori în jos
Către alte case fără de folos.
Părăsiţi
Tăiaţi in mii de bucăţi
semănaţi pe toată câmpia
cocorenii sunt zei
Osirişii mei
căutaţi prin Bărăgan de Isis.
Trupul lui Osiris praf
luat de vânt
adus la noi în regat.
Un rege mare a căutat
o jumătate de veac
a aflat
trupul ţării rupt în părţi
în sferturi şi jumătăţi,
de imperii.
timpul le-a venit de hac.
părţile ţării strânse cuminte
se înfrăţeau înainte
cu regi şi domniţe
regine, poeţi.
Regele trimis stăpân
iubea poporul român.
A adunat bucăţile rătăcite
a ridicat
ţara unită la vremi de urgie.
La noi in câmpie
lanul de grâu se legăna cu bucurie
ca monedă de schimb.
De la un timp
au apărut în sat noii stăpâni
omeni săraci şi buni
de aruncat la gunoi
au făcut harcea-parcea din noi
au făcut CAP
fără cap.
40 de ani pe la noi nu s-a mai ivit
urmă de rege de soi
comunişti, activişti, ciocoi
unii săraci cu duhul dintre noi.
Pe Osiris l-au alungat
tot ce nu era al lor au luat
ar fi luat şi coapsa lui
dar nu era la vedere
In lungul drumului.
Regele sosit
uşor uluit
dat afară
înainte de-a pune piciorul în ţară
sosit prea târziu
în sfârşit
a primit ce-a dorit.
Poporul român
Cu coapsa lui Osiris în mână
Pleacă unde vede cu ochii
O bucată de pâine mai bună.
Dă-le ,Doamne, putere
Dă-le lor Domane, şi vrere
Să se în toarcă-n apoi
Osirişii mei îndoiţi de nevoi.
Ploaie de vară
Tunetul gângurea in scutecul norilor
ne mărturisiserăm credinţa.
Soarele fierbea,
Clocotea cerul, toată fiinţa
Se pregătea pentru urgia ce va urma.
Norul trecuse de Pădurea Şoimului
Liniştea veghea mânăstăria Răteşti
Dacia albă spulberă clipa divină…
La volan măicuţă cu ochii de foc
Fulgeră patima
Şi lipsa ei de noroc.
Un Prunc din scutecul norilor
prinsese fiinţă
Dinspre apus tunetul vestea
Că pământul ceruse Celui de Sus
o ploaie de vară.
S-a făcut seară
Cerul plapumă neagră de nori
Picuri rari trecători
Vestesc că vine stihia
Părăsim mânăstirea, pe maica Aristia
Urgia Necredinţei
s-a făcut lacrimi şi gheaţă
Apa râului pe parbriz ne îngheaţă
-Ce-am greşit ,Doamne,
Ce păcat nou am săvârşit?
Alergam printre şuvoaie
Stihie sau ploaie
Cine de urgie ne scapă?
Frica înţeapă
Cu ace adânci clipa,
Clipa divină, secunda de pace
şuvoaie nesfârşite de ape
credinţa copiilor ar putea să ne scape.
Să ne rugăm…
Alergăm, dăm de lumină
De graniţa întunericului
Cu ziua senină
Într-o clipă divină
Dumnezeu pe aproape
Ne spălase păcatele în puhoaie de ape.
Primăvară
cine sunt eu
dincolo de marginea rotundă
a cerului şi a câmpiei din mine…
câmpia bătută de nebunia vântului
spălată de ploi
îngheţată de furtuni de zăpadă
cine să vadă
această câmpie ascunsă
în fiecare din noi
mă pitesc
stau ascuns intr-o bortă
hârcoig
sap galerii
să ies afară.
nori grei năpustesc în mine
potopul
diluvii
astup
cu fire de rugăciuni
găurile din mine
prin gurile galeriilor
ar mai putea să mă scoată afară?
rădăcinile copacilor
păduri crescute in jos
mă înfăşoară.
jungla îndeseşte
teama înteţeşte
sap galerie
sap albii de râuri
trag înăuntru rime
poezii banale.
poezia spicelor
a florilor de grâu
rămâne afară…
rădăcinile mă-nfăşoară.
ronţăi un spic
crescut din picioare
ceva înăuntru mă doare.
Bobul de grâu
alergă afară
se întoarce la mine
se face pernă
la căpătâi Carte de rugăciune..
rima dintâi
mă doboară.
mai întâi mă doare ideea
bobului în sine
cuvântul bob.
Dau să scap, nu mai pot
pământul îngheţat peste tot
bobul măşcat e fierbinte.
capul pe el
cât mai cuminte
oare cine mă minte
că într-o zi voi ieşi afară?
Îngerul meu ivit
Din somnul adânc m-a trezit
să recit
poem dăruit
în clipa tăcerii
din Sfânta dimineaţă a Învierii
Copiii mei, este iar primăvară.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
