O ALTĂ FATA MORGANA
Se povesteşte
că fata şi-a făcut ucenicia în umbra himerelor
şi că i-au fost date daruri din umbră
vălul nici uneia nu se risipi
ca dealtfel şi la naştere
aceleaşi simţăminte,
aceleaşi umbre,
umbre bolnave,
doruri bolnave.
Astfel se născu şi crescu
fata copil
fata femeie
fata morgana
o umbră reală imaterială
o iluzie ce parcă ne blochează minţile
într-un punct fix:
existenţa unui Eden imaginar – mirajul.
Acum e în chinuri groaznice
căci naşte impresia generală
fata morgana
fata femeie
fata copil.
ATUNCI
Când oamenii se transformă-n robi
Şi când din fier se fac noi arme
Clepsidra vieţii nemaiputând suporta
Se sparge-n mii de cioburi şi… adoarme
Când florile se ofilesc de timpuriu
Şi se sădesc doar pe morminte
Totul ţi se pare înfiorător
Şi nu-l mai poţi scoate din minte.
Când porumbeii albi se sufocă
Nemaiputând aduce menirea vieţii
Armele se-nmulţesc peste măsură
Şi-n cavouri plâng poeţii.
Când câte o mamă moare, cu o lumânare
Pe mormântul copilului său, erou,
Visul “Tinereţii fără bătrâneţe” se spulberă
Clepsidra vieţii moare şi mor şi eu … adieu!.
ERA MORILOR A APUS
Suntem asemenea cavalerului de la Mancha
ne luptăm necontenit cu morile de vânt,
mori de sărăcie lucie,
mori de foame;
sunt mai multe feluri de a muri;
mai nou am uitat de toate acestea,
şi pe vorbe de clacă
ne-ncadrăm în alianţă;
Ce idee îndrăzneaţă?
jucăm şi noi roluri minuscule,
precum Iuda,
cumpărat cu treizeci de arginţi,
apoi ne scobim înfometaţi printre dinţi,
căci ţeluri înalte avem,
şi şomeri câteva sute de mii;
noi aderăm la ăia in valul două mii;
am învins morile de vânt,
căci nu mai funcţionează nici una,
am înrobit ţăranii acestui pământ
cu ura şi cu minciuna.
SÂNGE BALCANIC
Trupul copilului lovit cu furie
de-o bombă nebună
naşte sânge;
clopotul din turla bisericii
paşte moarte;
copilul balcanic, răpus,
a murit cu zâmbetul pe buze,
parcă-l adormiseră muze
într-un feeric apus.
CĂŢEI AUTOHTONI
Mulţi căţei autohtoni
ne dau marea cu sarea
şi-şi netezesc cărarea;
noi le citim în jurnal
şi le descoperim nepăsarea
că ciolanul e unul,
şi e de ros,
că scaunul e fragil
şi unsuros
şi poţi cădea orbeşte în abis;
căţeii cu greu, apoi, se vor trezi din vis,
în faţă doar c-o strachină de zeamă lungă;
sperăm, cum noi ne-am învăţat cu ea,
şi lor să le ajungă;
apoi un vaccin de rabie le vom administra,
deparazitări de scabie le vom efectua,
şi pentru jigodie îi vom înţepa.
PASĂREA PHOENIX ÎŞI CAUTĂ LOC DE VECI
CUGETĂRI RECUGETATE
Motto: „Unde nu există Dumnezeu,
Pasărea Phoenix redevine cenuşă”
MANOLE AUNEANU
Pe ce ne vom mai construi castele de nisip?…
Poate, pe creatura din imaginea unui video-clip,
Sigur pe ambiţii prosteşti de protestatari modeşti,
Pe efemere clipe trăite de oameni din zodia peşti.
De nu mai există spaţiu să-l sorbiţi cu nesaţ
Duceţi-vă la oracolul din Delphi să vă ghicească-n zaţ,
Să arunce cu băţu-i fermecat în Orient,
Să vă expire vremea-n buncăr sau recipient.
Duceţi-vă de-l căutaţi pe marele titan,
Marele Marpa traducătorul- ioghin tibetan
Întrebaţi-l de spaţiu, de… existenţă,
De reincarnare sau ascendenţă.
Sorbiţi nenumărate rânduri, stârniţi vijelioase vânturi,
Creaţi un vis irealizabil, născut din brazde de simboluri;
Mai naşteţi un nou paradis; de nu în realitate, măcar în vis
Sau creaţi oameni “soma” bătând din palme şi scandând: bis…
Nu, nu am înnebunit cu toţii, dărâmăm tot ce mai avem bun în noi,
Ne mândrim c-am devenit monştri şi că-n istorie îi vom umbri pe eroi
Sunt vremuri grele,… incandescente nevoi se nasc drept rezultat,
Ochiul dracului zâmbeşte; ne-a vrăjit cu luciul său, ne-a încântat.
Mai nou, ştiţi?!… pasărea Phoenix îşi caută loc de veci
Să-i cedăm buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul
nostru un beci
Oferiţi-i răgaz suficient, este-n spasmele morţii,
Bat clopotele, cadavrul este-n faţa porţii.
Acum din cenuşă se nasc flori de mucegai;
Preoţi-farisei, miniştri idioţi;… biete flori de putregai
Încântaţi de puterea banului, acest rău – necesar,
Ce alţii îl caută în mină sau la sapă în zadar.
Chiar!… şi pe arca lui Noe lighioanele au făcut răzmeriţă,
Ba’ că vor să fie libere şi stăpânul trebuie închis în temniţă,
Ba’ stăpânul să-i ajute c-a venit o tornadă şi le-a stricat căsuţa
Şi nu mai vin ajutoare din străinătate şi-i va bate mămicuţa.
Apropớs!… pe ce ne vom mai construi castele de nisip?
Pe zâmbetul vre-unui mai – mare, fals şi stereotip?
Îngăduiţi-mi să cred că pasărea Phoenix are dreptate să-şi caute loc de veci
Deci, cedaţi-i buncărul lui Ceauşescu sau din Pentagonaşul nostru un beci.
POEZIE FĂRĂ SFÂRŞIT
Un sfat: caută să înţelegi sensul cuvântului,
caută să fii ca un puf pe aripa vântului,
lasă-ţi cuvântul să se scalde în miere,
lasă-l căci timpul se scurge şi piere.
Tot tu, fii bun, sădeşte-ţi un univers
Bazat pe medalioane din lacrimi de vers,
Pe picturi rupestre din o altă eră
Se născu din vise de poeţi o himeră.
Uită-ţi de nume şi de societate
Şi vei putea visa la libertate,
Iar ca situaţia să nu-ţi pară mai puţin ridicolă
Sparge mormântul lui Tutankamon să vezi dacă-i caniculă.
DRUMUL CENUŞII
Mi-aş dori să nu mai fiu trist
să nu mai locuiesc într-o lume bolnavă,
într-un spaţiu acoperit de lavă, insist!…
vreau să exist – insist să-mi distrug masca cea gravă.
Am uitat că m-am născut între aştri
şi-am coborât odată cu Adam şi Eva din paradis,
sau poate a fost vis!… voi răscoli printre nouri albaştri,
îi voi întreba pe-ai posterităţii pilaştri dacă am căzut în abis.
Aş dori să redevenim iar puri şi-n vogă să fie liniştea,
iar de nu s-o luăm pe drumul cenuşii şi cu ajutorul acestuia noi, supuşii
Îngenunchind Lui ne vom spune rugăciunea
numai astfel ne vom dobândi înţelepciunea şi vom fi iar mai copii.
Dar mă trezesc şi nu mai vreau să fiu trist,
vreau prin drumul cenuşii să-mi tăvălesc existenţa
şi să uit că mai exist
insist… insist…
FANTEZIE
Odată, cândva, demult, în timp,
răpus de griji şi de-anotimp,
fugind de aparenţe sumbre,
de negi, de bube şi de umbre,
m-am refugiat în imaginara-mi lume,
sperând să fiu un om şi nu un nume,
dar şi aici nemărginită deziluzie – am fost proclamat zeu
mai mare decât Allah sau însuşi Dumnezeu.
Strigat-am atunci cerului deznădăjduit: Doamne – ţi-am greşit!
Te rog, mă iartă, căci în gândul meu sacrilegiu am săvârşit,
devenindu-ţi egal într-o lume ireală; şi tocmai cine?!… eu!…
o stârpitură, o efemeridă, un vierme bicisnic, un scarabeu.
LABIRINTUL GÂNDURILOR
Negreşit, m-am adâncit stupid
În amalgamatul labirint al gândurilor:
Fireşte, nu voi uita s-admit
Că tristeţea-i un loc al zidurilor.
Uneori îţi pare că-ţi şopteşte discret tăcerea:
„-Totul este monoton în aceste locuri, amice,
De-ajungi în labirintul plângerii, s-asculţi durerea,
Să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă aice.”
Iar când şopteşte lin, e susur de fântână
Şi când te asurzeşte e tunet de avalanşă;
Uneori este o hidoasă bătrână,
Alteori o zână ce posedă o fermecată cămaşă.
TABLA DE ŞAH
Paşii celor ce greşesc se aud pe caldarâm
Sunt veşnicii paşi ce se aud şoptind:
Suntem noi, coborâm, coborâm
Spre infernul sufletelor noastre.
Sunt nebunii soldaţi ce se luptă din obişnuinţă,
Cei ce neagă orice credinţă,
Cei ce au drept adversari
Răutatea celor mari.
Deseori câte un soldăţel de lemn
Cade de pe tabla de şah ucis
Atunci se deşteaptă din vis
Şi dă fuga la muntele cu apă moartă şi apă vie.
Sperând pe soldăţel să-l mai învie.
Dar vai!… minuni nu se mai pot face,
Căci fântâna cu apă moartă şi apă vie
A secat „sine die”, în vreme de pace
EPISTOLĂ PENTRU MINE ÎN MINE…
Totu-i în mine, într-o continuă schimbare,
Ca întreaga natură a întregii planete.
- Natură vie, eu sunt parte componentă
Din templul tău înalt; Templul iubirii veşnice.
N-ar fi de mirare, să se deştepte stânca,
Cu toate că face parte dintr-o natură rece,
Ar fi ca o reîncarnare după un somn,
Adânc somn, de sute de mii de ani,… o pulbere care va trece.
Poate s-a luminat de ziuă, poate-i încă noapte,
Şi stau gândindu-mă la nimic;
Stau ascultând susurul de izvor al tăcerii,
Ciudată tăcere,… ce uneori e de plumb sau de altceva.
Petalele de vis printr-un miracol au devenit realitate
Şi caliciul acestei flori de jad este o stea;
Închipuiţi-vă nespusa-i frumuseţe,
Dumnezeiasca înfăţişare ce ca o cometă spaţiul străbătea.
Da, este de-o neasemuita frumuseţe floarea de vis,
Floarea speranţei,… aud cum spune Eu-mi interior;
E-un tunet de avalanşă, un pustiu în pustiu,… ucis,
E un glas ce mă doboară-n exterior,… în abis.
Din templu-i înalt, temporar invizibil
Între ceţuri şi pufoşi nori,
Se scurge-ntr-un zguduitor tic-tac,
Sau într-o lumină orbitoare, uneori.
Din cronica timpului, trecut, prezent, viitor,
Natura a pornit să cearnă gânduri nebuneşti,
Despre nemuritoarele şi totuşi muritoarele astre cereşti,
Despre tot, în definitiv despre nimic concludent,
despre ciudatul cuvânt „exişti”.
Am ştiinţă cum că recea coloană a infinitului
Este o simbolică legătură a pământului cu cerul,
Asemenea crucii pe care Iisus a fost crucificat.
Probabil coloana este o cruce pentru eternitate
care va răpune veşnicul păcat.
FATA MORGANA
Am fost vrăjit de-ameţitoare gânduri
Şi de pufoşii fulgi de nea
Privesc la ei; cad valuri-valuri
Cu ei revine muza mea
Nu-mi mai pot dezlipi ochii de pe geam
Ninsoarea cu ale ei lacrimi universale mă fascinează,
De-odată muza-mi apare; agonia înaintează,
Totul se preschimbă într-un glob de cristal.
Dar, parcă-i alta, e schimbată
Un chip îngheţat plin de mister
Se-apropie de mine dintr-o dată
Eu îngenunchez rugându-mă la cer.
Da, da… ea e; muza-mi apare, rece glaciară,
Cu-n toiag de gheaţă în mâna-i ireală.
Gândeşti c-ar fi Crăiasa Zăpezii – Zâna treptelor de jad,
Şi totuşi răceala-i o aseamănă c-o nefiinţă din iad.
Mă adâncesc în meditaţii încercate de întrebări amare:
- Cine eşti tu fiinţă rece şi luminoasă ca Luna?
Cine eşti de vrei să-i semeni muzei mele, oare?
De ce ţi-e formată din spini de gheaţă cununa?
De-mi răspunzi sau nu la vreo întrebare
Mi-e indiferent, îmi este totuna…
Deodată, pecetea morbidă a tăcerii se lasă,
Întrebările îmi îngheaţă pe buze.
O simt,… simt cum îngheţându-mă m-apasă,
La ce oare gândeam? Nu-mi mai amintesc.
Ba da… la zăpezi ce nasc monştri
Şi la muze
Tăcerea a fost abolită, răspunsul vine înfiorător de rece,
Fiecare cuvânt al ei e un pumnal, fiecare rictus mă-nfioară.
Simt o sfârşeală, nu ştiu cu mine ce se petrece,
Dar ceva sau cineva simt cum cu sânge rece mă doboară.
Mai pot s-o privesc şi… să mă-nfior;
Zâmbetul feţei îi e dăltuit dureros,
Sceptrul îngheţat spre mine-i întins ameninţător;
Încerc s-o distrug privind-o duios.
Mulţumescu-ţi, Doamne, c-am rezistat s-o ascult
Glasul îi era harapnic, ba urlet sau tunet,
Urechile îmi ţiuiau cumplit.
Ştiu că Te-ai abţinut să o ucizi cu un tunet.
Degeaba! Am venit cu recea mea suflare
Sperând, dorind a te supune,
Totul e-n zadar şi rău îmi pare.
În veci de-aş încerca nu te-aş răpune.
Pentru a mă apropia de tine de-acolo, dintre nouri şi aştri,
Copiat-am muza-ţi poetică măreaţă
Printre stele şi pufoşi nouri albaştri
Vino cu mine în palatu-mi de gheaţă
Mi-e imposibil să te urmez, peste putinţă!…
Eu sunt muritor, iar tu eşti nefiinţă,
Numele tău e “Fata Morgana”, iar al meu e “Viaţă”,
Şi-apoi, privirea şi suflul tău mă îngheaţă.
Sau poate numele tău e “Infinitate”, iar al meu e „Speranţă”.
Deci, te du într-ai tăi nouri albaştri, te-nalţă
Şi priveşte-ntr-o oglindă un crâmpei de soare,
Atunci vei descoperi că sufletul-mi nu moare.
Morgana mă ascultă şi-mi vorbeşte:
- Vino cu mine-n palatu-mi din ceruri,
Iar numele tău fi-va “Viaţă fără de moarte”
Infinitatea o vei descoperi în palatu-mi de nouri
Aş vrea să te-nlănţui, crăiasă a coşmarelor,
Să pun să fii topită de bunul meu stăpân, Soarele,
Să ţi se şteargă urma nefastă în lumea viselor,
Să-ţi topesc cununa, toiagul de gheaţă, picioarele…
MINTE BOLNAVĂ
Ceasurile au amuţit,
tăcerea a acoperit de mult cadavrele umanităţii
stinse şi risipite de molozul uitării.
Pământul în univers a devenit o sferă nefolosibilă,
o minge uitată printre aştri şi stele;
numai monştri de piatră parcă încă mai suflă,
ce-i drept…
chiar şi piramidele lui Keops
s-au mai ruinat un pic,
acum plouă… plouă… plouă.
REÎNCARNARE
Ce dacă omul e profanul distrugător al planetei?!
Oricum, mâine va fi un deşeu-lut,
Un martor ascuns într-un crater din sânul Gheenei,
Un adevărat nimic din pământ,… atât de mut!…
Sigur, azi e fiara ce doreşte supremaţie,
Mâine va fi stăpânitorul unui imaginar Univers,
Dar timpul îşi va pune pecetea şi va zice: “Fie!…
Fie ca totul să fie revers!”
Dar acest revers cu ameninţătoare secure
Nu-i obştescul sfârşit decât al corpului găunos,
Căci sufletul va găsi ocrotire
Într-un alt trup: de floare, de fiară…
Oricum ceva mai frumos.
PASĂREA PHOENIX
E secetă în sufletele noastre
Soarele necruţător a ars orice urmă de bunătate
Parcă întregul sistem solar
S-ar rezuma doar în dogorâtoare ură,
În inexorabila modalitate de autodistrugere,
În veşnicul păcat omenesc
De ce nu face bine seceta din suflete
Să se mute-n petele negre ale istoriei,
Să pârjolească tot ce-a fost mizerie?
Iar noi, cei dăltuiţi între marmura prezentului şi viitorului,
Să redevenim puri şi buni,
Să reclădim iarăşi mitul păsării Phoenix.
Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,
Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,
Omul să nu-l mai privim ca pe-o fiinţă hâdă,
Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie
La susurul minunat al izvoarelor,
Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul
ALEA IACTA EST!
Braţul care a aruncat
zarurile în curcubeu,
nu a fost al tău,
şi nici al meu
a fost al unui suflet răvăşit,
de durere şi tristeţe împietrit,
firul de mătase ce zboară în vânt,
e pânza unui păianjen zănatec şi tânt,
dar totul, absolut totul se naşte din pământ
şi trilul mierlei şi scâncetul copilului,
chiar naşterea curcubeului anonim
îşi caută prin orizonturi un pseudonim,
treptele-i inegale şi de lumină,
ne fericesc şi ne animă.
PROBA OGLINZILOR
Uneori suntem abandonaţi de visele noastre
Unui soi ciudat de ură
Pur şi simplu te simţi trădat
Şi împietrit acţionezi
Sub îndemnul impulsului
Uneori ai dori ca odiseea vieţii tale
Să străluce-n lumea mare
Dar contradicţia întâmplării
Face ca totul sub un foşnet abia perceptibil
Să declanşeze distrugerea imaginii create
Uneori ar trebui să fim supuşi probei oglinzilor
Să putem prevedea totul
Să distrugem oglinzile ce-au luminat tainiţele negative
Ale sufletului îmbâcsit inconştient
Cu demonul bolnav şi zdrenţuit al urii.
VEŞMÂNT NOU
Am atâtea să-ţi spun
dar versurile
se zbat captive
cu aripi de întuneric
în febra cuvântului nespus
căci au veşmânt nou
şi aripi translucide
de înger
iar lacrimile agonizează surd
în vălurile ţinute de zăgazul pleoapei;
Simt că nu-ţi voi spune totul
că nu voi avea răgazul clipei
crede-mă
am atâtea să-ţi spun
iar versurile cu aripi de întuneric
suferă în febra noului veşmânt
din petale de sfânt.
ÎN NOI
Dumnezeu s-a plictisit de noi
în clipa declinului
şi şi-a schimbat mereu locul
dar oamenii tot l-au găsit
efectiv se simţea prigonit
şi într-o clipă
de zbucium universal
găseşte în sfârşit
locul unde să se ascundă
căci cu siguranţă
acolo nu va mai fi căutat
şi astfel s-a ascuns Dumnezeu
în noi.
POEZIE AUTISTĂ
poezia şi muzica
au fost
citate în instanţă
chipurile nu mai spun totul
şi c-au devenit
un fel de zdreanţă
cele două surate
au ieşit la bară
şi s-au apărat
de democraţia prost înţeleasă
de timpul damnat
spunând că arta
exilată într-un turn
de străvezie ce era
a sucombat.
ERA MORILOR A APUS
Suntem asemenea cavalerului de la Mancha
ne luptăm necontenit cu morile de vânt,
mori de sărăcie lucie,
mori de foame;
sunt mai multe feluri de a muri;
mai nou am uitat de toate acestea,
şi pe vorbe de clacă
ne-ncadrăm în alianţă;
Ce idee îndrăzneaţă?
jucăm şi noi roluri minuscule,
precum Iuda,
cumpărat cu treizeci de arginţi,
apoi ne scobim înfometaţi printre dinţi,
căci ţeluri înalte avem,
şi şomeri câteva sute de mii;
noi aderăm la ăia in valul două mii;
am învins morile de vânt,
căci nu mai funcţionează nici una,
am înrobit ţăranii acestui pământ
cu ura şi cu minciuna.
Pseudo- muzică
Abandonaţi în aste vremuri
Unde renumele este ocară
Se născură tineri trubaduri
Să cânte romanţe prin ţară.
Se învineţiră grav proştii
Ascultând cu greu balade
Voiau repejor manele boşii
Nu s-asculte doine fade.
Astfel vremurile născură
Rapsozi– manelişti o droaie
Plagiatori de anvergură
Ciuperci ivite după ploaie.
Mai nou, au apărut osanale
Aduse “jeep-ului”cel nou
Cântă oameni de valoare
Despre maşina unui bou.
Lumea înnebuneşte ascultând
Pseudo- muzica e la înălţime
Nu mai auzi doinele vrăjind
Pe români, ca în vechime.
Ce greu îmi este să înţeleg
Ce se întâmplă cu ăst’ neam
Care s-a luptat să fie întreg
Şi nu prea este-ntreg neam’
FĂURITORUL
Meşterul a zidit eternul feminin
Ca pe un compozit de speranţă
Iar monastirea este falnică de secole
Îmbrăcată cu un giulgiu translucid de ceaţă.
Câtă măiestrie, cât suflu şi câtă viaţă aduce
Giuvaerul care pe locul blestemat străluce’
Un mărgăritar şlefuit de pe care făurarul
Spre infinituri celeste şi-a purtat harul.
Din locul în care a căzut şi s-a zdrobit
A ţâşnit un izvoraş dătător de viaţă
Oamenii în acel loc fântână au sădit
Pentru pelerinaj întru’ speranţă.
Astfel, meşterul în durerea lui pustiitoare
A creat legenda Anei cea nepieritoare
Şi a zidit cu un suspin eternul feminin
În peretele monastirii, ca-ntr-un veritabil scrin.
Pân’ la gleznişoare,
Pân’ la pulpişoare,
Pân’ la buzişoare,
Pân’ la ţâţişoare…
ZVASTICATO
Împinşi de vremuri criminale,
de valuri ce în focuri dănţuie,
s-a gândit şi “alianţa”
să-şi probeze armele,
şi-n fine să se dezlănţuie
la un sfârşit de secol;
înfiorătoarele muze
şi-au pus pecetea
terifiantă şi tenebră
cu noxele şi fumul cancerigen;
se plimbă şi liniştea funebră,
căci morţii din morminte au ieşit
la judecata de apoi;
în jocul acesta mizerabil
avem, bine-nţeles, un rol şi noi,
de curve şi de trădători,
de masochişti, violatori de tratate -
suntem cei ce-l înjunghie pe la spate
pe frate.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
