Cuprinşi de patimi
Cuprinşi de patimi ne-ncleştam fierbinţi
Dar ochii noştri străluceau cuminţi
Extaziaţi în magică plutire
Şi ne topeam în valuri de iubire.
-
Ne ameţise valsul şi tangoul
Şi muzica ce-mbrăţişa ecoul
Pluteam cu toţii în adânc delir…
Doar hârcile râdeau în cimitir.
-
Râdeau în cor sub străluciri de lună
În armonii de cânt şi voie bună
Râdeau tăcut, dar le-auzeam cum râd
Cu râsul lor, fermecător şi hâd…
-
Se revărsa şampania-n pahare
În clipociri spumoase-nşelătoare
Şi clipele treceau fără de şir…
Iar hârcile râdeau în cimitir.
Notă
Poezia deschide volumul de debut „Spasme şi reverii” fiind reprodusă şi pe coperta a II-a a acestuia. Pe prima copertă am inserat o imagine cu un grup de schelete care dansează sub razele lunii în jurul unui foc.
O bună bucată de vreme am avut o anume slăbiciune pentru ea părându-mi a fi un text reuşit, deoarece cu maximă concizie (zic eu) am reuşit să pun faţă în faţă trăirea ridicată la cote superlative şi moartea privită cu deosebită seninătate. Este o antiteză dar în acelaşi timp o împletire perpetuă a vieţii şi a morţii.
Faţă de textul original am modificat versurile al III-lea şi al VI-lea.
Izvorul
„Susur mic, sprinţar şi lin,
Puiul mamei cristalin.
Doamne ce neastâmpărat
Mie soarta mi te-a dat;
N-avui timp nici să clipesc
Şoaptele să-ţi clipocesc:
Dintr-o dată ai ţâşnit
Şi-ai pornit grăbit, grăbit;
Nu ai stare, n-ai răbdare
Tot alergi spre lumea mare…
Cine ştie, cine ştie
Cum pe-acolo o să fie.
Vin aduse de prin lume
Ape mari pline de spume,
Ape chioare, ape slute
Ape grele şi stătute
Vin cu stârvuri şi gunoaie
Ape-aduse de puhoaie
Ape bune, ape rele,
Vai de păcatele mele!
Tu să te îmbărbătezi,
Vezi cu cine te-nhăitezi;
N-asculta a lor cuvinte
Vezi de drum mergi înainte
Şi să fii, mamă, curat
Aşa cum te-am învăţat…
-
Dar mai bine-ar fi să stai
Tot aici pe-al nostru plai,
Hai mai stai în poala maicii
Că ţi-oi da frunze de sálcii
Ţi-oi da mugurii de flori
Cântec de privighetori
Neastâmpărul din iadă,
Fulgul moale de zăpadă.
Ţi-oi da flori de didiţel,
De lalea, de muşeţel
Şi petale de cireş
De la munte pân’ la şes,
Iar în somn o să te-alint
Tot cu peştişori de-argint”.
-
Aşa-şi alinta cu dor
Stânca, puiul de izvor…
El ca şarpele, ca fumul,
Sclipitor îşi cată drumul.
-
Steiul ce-l privea de sus
Şi el dulce-n glas, i-a spus:
-
„Măi băiete stai oleacă
Mai ascultă, şi-apoi pleacă:
Tu nu vezi că lumea-i plină
De boli grele şi de tină,
Unde vrei s-ajungi ? În mare,
Doar o undă oarecare,
Ce prin valuri o să-mproaşte ?
Cine te-a mai recunoaşte ?
Tu nu vezi că marea asta
Pusă-i să ne surpe creasta ?
Dacă-i dăm apă curată,
Ea o face rea, sărată
Îi dăm apă pură, clară,
Ea o face albastră-amară.
Ş-orice strop vrea să ni-l mulgă
Sufletul vrea să ni-l smulgă,
Şă ne ia copii noştri
Ca să-i dea hrană la monştri.
-
Stai măi dimone acasă
Linişteşte-te, mai lasă
Gândur’le ieste prosteşti;
Stai acasă o să creşti,
Poţi fi heleşteu cu peşti
Poate se iveşte-un caz
Şi te face satul iaz,
Vr-un morar poate s-apară
Ş-o să dai apă la moară;
Stai în matcă, nu fi prost;
Ai să-ţi faci aici un rost,
Chiar aici la noi în văi
Ascultă-ţi măicuţa măi”
-
Stau şi tot privesc izvorul
Cristalinul, călătorul
Iute şerpuind prin stânci
Prin prăpăstii, văi adânci.
Mai frumos şi tot mai mare
Înspumată-ntruchipare.
Mai departe, mai departe
Ştiu că merge către moarte
Vreau să-l prind şi vreau să-l mângâi
Dară gândul meu nătâng-îi;
Vreau să-l prind şi vreau să-l cumpăr
N-are astâmpăr, n-are astâmpăr.
Trece-ntruna şi eu plâng
Dorul lui la piept îl strâng
Trece-ntruna clipocind
Eu rămân în văi bocind.
Elegie
Din lume să plece fantoma cea hâdă
Vlăstarii cei tineri în soare să râdă,
Să mor precum fulgii de neauă se sting
Cu trupu-mi nevrednic, pământul s-ating.
-
Pornească-se vântul spontan pe alei,
Iertare să-mi deie, toţi semenii mei;
Le dărui întreagă iubirea ce-o am,
Şi moartea-mi cuminte, le fie balsam.
-
Să simtă-adierea cum tainic îi scaldă
În inimi le curgă o tihnă mai caldă
Prin păr să le treacă o boare uşoară
Sfârşitul acesta pe ei să nu-i doară.
-
Doar mie să-mi cadă, lumina-n genunchi,
Pe trupu-mi greoi, întins ca un trunchi…
Să sune prelung vânătorii, din surle
Şi câinii să urle… şi câinii să urle…
Hoaţa
Asear-am prins-o Doamne în sfârşit
Pe prădătoarea pomului oprit;
La sânul ei, atât de fraged vai,
Ţinea ascunse, fructele din rai.
-
Erau frumoase Doamne, ca atunci
Când se supun întâilor porunci.
Căci erau pline, albe şi rotunde
Iar ea-ncerca zadarnic a le-ascunde.
-
M-am repezit hulpav să le apuc
Voind la tine Doamne să le-aduc,
Ca tu să pui dreptăţii căpătâi
Şi să le-aşezi în locul lor dintâi.
-
Dar ea spre mine braţele şi-a-ntins
Şi braţul ei molatic m-a cuprins
Atingeri blânde trupul mi-au vrăjit
Şi m-au târât spre fructul cel oprit.
-
M-a strâns la piept, m-a sărutat pe dinţi
Şi m-au topit zăpezile-i fierbinţi
Căzut am fost, de dorul ei străpuns
Şi-astfel la tine Doamne… n-am ajuns.
Şah – Mat
Zugzwangmat
- Vai maiestate, astăzi norocul ne-a trădat;
Întreaga noastră oaste s-a tot împuţinat;
Din armia cea mândră pe care ai pus cont
Doar trei din toţi aceia am mai rămas pe front.
-
De mine mai aproape şi chiar în coasta mé
Se află chiar regina, pe câmpul cinci la „Ce.
- Dar calul meu buiestru, de el ce poţi să-mi spui ?
- E-n rândul cu regina la „eF” pe locul lui
-
- Ah ce nenorocire, vai ce cumplite veşti;
Dar cine eşti voinice, de unde îmi vorbeşti ?
- Sunt ofiţerul vostru, o, rigă preamărit;
Nebunul dumneavoastră, aşa cum m-aţi numit;
-
Aproape sunt, aici, pe câmpul „Be” la patru;
În jurul meu se-ntinde al bătăliei teatru;
Dar ia spuneţi-mi sire, sunteţi la loc ferit,
Sau poate că duşmanul pe flancuri v-a-ncolţit ?
-
- Mă aflu sănătos şi sunt pe locu’-n care
M-am aşezat atunci, când cu „rocada mare”;
Ca viaţa să mi-o apăr, mă lupt precum un leu,
Cu viespea de regină, a duşmanului meu.
Căci s-a postat aproape la câmpul din „E-doi „
Iar slujitorii săi in preajmă îi stau roi
Cu calu’ la „ E –unu” şi la „De – trei „ nebun
Ea speră la „ Ce – doi „ că o să – mi dea un „tun”
-
Ceva mai la distanţă, un cal stă la „Ge-prim”,
Şi la „Haş-cinci”, departe, un alt nebun zărim;
Dar spune-mi cavalere în spate ce mai e ?
- Pe linia a opta stă regele la „Ge”.
În faţă-i stau de strajă, cu râvnă, trei soldaţi,
La fel ca el de negri, la fel de-ntunecaţi;
La „A” la „Be” şi „De”, sunt alte trei cătane
Ce nu-s mişcaţi de fel, de parc-ar fi trei stane.
-
În faţa Doamnei Noastre, e-un alt infanterist
Şi la „E-cinci” un altul, rămas stingher şi trist;
Pe locul lor dintâi, sunt turnurile două…
Şi-acum … Regina vrea să vă vorbească Vouă:
-
- O, Domn al meu şi rege, stăpâne preaiubit,
În astă luptă surdă, destul ne-am umilit;
Nu mai suport obida, şi înjosirea, nu !
Şi voi porni la luptă, Eu însămi, chiar acu’
-
Şi se avântá Regina, ca trăsnetu’-n „eF-opt”
Spre regele bubos, burduhănos şi copt;
Din spate ofiţeru-i, o seconda atent,
Iar regele rămase-ngrozit şi impotent…
-
Dar turnu-i, prin minune, din locu-i s-a urnit
Şi vai, regina albă sub ziduri a strivit …
Din locul său de veghe, părea ca-nnebunit
El Regele, Stăpânul şi soţul; Uluit,
-
Îşi smulse barba toată, urlând ca disperat:
Redă-i viaţa Doamne, întoarce-o la palat;
Nu-mi trebuie coroana, ci doar atât aştept
Pe scumpa mea soţie s-o am din nou la piept.
-
Dar iată, dintr-o dată, în gând îşi pune-un crez,
Şi-aude-n depărtare, al calului nechez:
- Stăpâne, e zadarnic, a plânge pe cea fost;
În astă clipă Doamne, eu văd altfel de rost:
-
Aţine-te Stăpâne, căci sar să te răzbun
În locul din „E-şapte” copita am să-mi pun …
Şi-ndată îşi ia vânt, şi ca un vânt dispare
Pe regele maur să-l prindă în strâmtoare.
- Săriţi voi străji acum, căci simt miros de cal
Şi-mi soarbe respirarea hidosul animal !
Dar cine să-l ajute pe regele-ncercat?
Mai horcăie o dată, şi-n „Mat” e sufocat.
-
- Victorie-mpărate ! strigă cel alb nebun
O, regele cel negru e mort, precum îţi spun …
- Victorie ? Mă bucur, dar cu tristeţe grea
Că nu-i în astă clipă aici, regina mea !
-
Notă: Probabil ca e singura partidă de sah ( de fapt un final de partidă) versificată vreodată într-un mod riguros. Albul are doar 4 piese dispuse astfel: Rc1; Dc5; Cf5; Nf4. Negrul are toate piesele (!) amplasate în următoarea ordine : Rg8; De2; Ce1; Nd3; Cg1; Nh5; f7; g7; h7; a7; b7; d7; c6; e5; Ta8; Th8; Acest final de partidă este consacrat în materie de şah sub denumirea de zugzwangmat ( mat înăduşit, sufocat) Iată-l 
Albul mută şi dă mat în două mutări)
Ţi-aduci aminte mamă
Ţi-aduci aminte mamă, îţi mai aduci aminte,
Când florile din cer se scuturau fierbinte?
Erai pe-atunci subţire, puternică şi dârză;
Mai tare ca o stâncă, mai iute ca o mânză.
-
În brazda cărnii tale aveam să încolţesc,
Spre lumea neştiută a vieţii să pornesc,
Din pântecele sacru ce-avea să-mi fie casă
Pe calea devenirii abruptă şi ceţoasă.
-
A fost apoi o vreme de poticniri în beznă
De încordări spre viaţă şi de zvâcniri de gleznă;
Şi-a fost o zi de veste, şi-a fost ziua-mplinirii
Când din viscere, albă, ţâşni izbânda firii,
-
Din trupul ce nu rabdă o viaţă ce se-ngână
Şi-n zvârcoliri stelare, o zvârle în ţărână …
Am tremurat atunci vibrând de neputinţă,
Şi viaţa mi-am primit-o mai grea ca o sentinţă.
-
M-am luminat în soare şi m-am scăldat în rouă
Şi fruntea mi-am cuprins-o cu mâinile-amândouă:
Aveam în spate lutul şi cerul înainte,
Ţi-aduci aminte mamă, îţi mai aduci aminte ?
Împăcare
Pe pat, răstignit între perne sordide
Stau singur cuprins doar de gânduri morbide
Şi-atuncea urâtul îmi intră în casă
Din prag arată-şi făptura-i hidoasă.
-
Mereu tot crescându-i figura cea hâdă
Din colţii de sânge rânjind ca să râdă,
Cu oarbă furie – năprasnic vârtej
Sălbatice urlete-i ies din gâtlej:
-
-Ridică-te dar, c-am venit să te curm
Cu ghearele mele în tine-am să-ţi scurm
Ia-ţi hoitul acesta din lume şi du-l
Pământul şi cerul, de el e sătul …
-
Prea multe, n-am stat în zadar să ascult
Şi lava fierbinte veni cu tumult -
Năvalnică forţă trecând prin viscere
Simţeam că-mi aduce şuvoi de putere.
-
Crescând precum creşte vâltoarea-n furtună,
Spre monstru întins-am atuncea o mână
Să-i văd strălucirea din ochii de fiară,
Iar braţul cel slab se-ntări ca o gheară.
-
C-un rictus sălbatic, aşa cum au râşii
Voit-am ca faţa cu gheara să-i sfâşii;
Am tras-o spre mine cu mare putere
Iar monstru-n turbare, urlă de durere.
-
Deodat-arătarea slăbi din senin …
Mai scoase spasmodic un ultim suspin …
Şi vai!, arătarea era doar o mască
De braţ atârnându-mi jilavă şi flască.
-
Din spate-apăru deodat’ o fecioară
Iar eu mă topii ca un clopot de ceară.
Văzând-o cum vine pe ritmuri de dans
Cu-ntreaga făptură plutind în balans.
-
Senina privire părea că-i de oarbă
Şi parcă cu totul voia să mă soarbă;
La gât i-atârna un splendid şirag
Şi monstrul ce-a fost, acum mi-era aşa drag.
-
Cu teamă în suflet şi chip ca de mort
Am luat-o în braţe, pe braţe s-o port
Şi-n valul iubirii pierdut să m-arunc
Dar iată că-n braţe duceam doar un prunc.
-
Un tremur cuprinse întreaga mea fire
Şi-atunci am simţit c-ameţesc de iubire
De drag mistuit încercam să-l dezmierd
Deşi chiar privindu-l vedeam cum îl pierd.
-
Zvâcni cu putere, din braţe-mi sărind
Şi cum doar în joacă cercam să îl prind
Ajunse departe cu râsu-i de-argint
Şi-n clinchet de vorbe rosti cu alint:
-
- Cu bine bătrâne!, eu plec mai departe
Spre viaţa cei viaţă cea fără de moarte;
Acolo-i tărâmul cel plin de lumină …
Şi glasu-i se stinse treptat în surdină.
-
Copilul scădea, depărtându-se-n zări
Ca valul ce pleacă spre ţărmuri din mări,
Purtat de lumină de gând şi destin
Iar eu mă stingeam împăcat şi senin.
Tot
Se va ivi o dimineaţă
Pe care vom numi-o viaţă;
Va fi apoi o vreme caldă
Iar noi ne-om azvârli în scaldă;
Şi-ntr-un târziu , va bate-un vânt
Din nopţile ce nu mai sînt.
Cea din urmă poruncă
Când trupul meu cuminte
Pe veci va să se culce
Doar viermi s-or desfăta
Din carnea mea cea dulce.
-
S-or aduna în ciucuri
Şi-n grupuri înţesaţi
Vor mişuna în trupu-mi
Flămânzi şi disperaţi.
-
Hapsâni şi plini de sete
Mă vor sorbi mereu
Şi s-or încinge-n luptă
În bietul trup al meu.
-
Apoi sătui de mine
Vor lenevi o vreme
Şi vor porni la drum
Când alt trup a să-i cheme.
-
M-or părăsi atunci
Ducându-mi cu ei tina
Iar oasele-mi vor fi
Frumoase ca lumina.
-
Voi porunci atunci
Uitării să mă-ngroape
Şi abia atunci voi fi
De Dumnezeu aproape.
Balada Călăului
O lună cenuşie azi noapte a pălit
Ş-un soare plin de sânge cu zorii s-a ivit.
E dimineaţa aspră a zilei de osândă
Şi duhurile negre s-au aşezat la pândă.
-
Mi-i inima pustie şi sufletul mi-i sterp
Văzându-ţi chipul tânăr , nevinovat, imberb …
„Ce patimi au putut în pieptul tău să scurme
Ce flăcări sau pornit ca viaţa să ţi-o curme ?”
-
Mă scutură un tremur, mă strânge un fior
De parcă mi-aş ucide chiar propriul meu fecior;
O ceaţă mă cuprinde şi-o grea durere-n piept
Când ştiu că vei pieri de braţul meu nedrept.
-
Puterile mi-adun şi soarta mi-o învinui,
Doar tot ce pot să fac e doar să nu te chinui
Ridic în mâini satârul şi ochii mi-i închid:
O, iartă-mă tu frate că plâng şi te ucid.
Cea din urmă poruncă
Când trupul meu cuminte
Pe veci va să se culce
Doar viermi s-or desfăta
Din carnea mea cea dulce.
-
S-or aduna în ciucuri
Şi-n grupuri înţesaţi
Vor mişuna în trupu-mi
Flămânzi şi disperaţi.
Hapsâni şi plini de sete
Mă vor sorbi mereu
Şi s-or încinge-n luptă
În bietul trup al meu.
-
Apoi sătui de mine
Vor lenevi o vreme
Şi vor porni la drum
Când alt trup a să-i cheme.
-
M-or părăsi atunci
Ducându-mi cu ei tina
Iar oasele-mi vor fi
Frumoase ca lumina.
-
Voi porunci atunci
Uitării să mă-ngroape
Şi abia atunci voi fi
De Dumnezeu aproape.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
