pe trotuar întunericul

 

femeia creştea din frica mea de moarte –

singură întrebarea ofta-ntre genele-i etajate –

nestatornică precum aburul băii comunale.

 

rămânem aici pe scara de serviciu

să ne refacem cărarea şi nodul cravatei.

 

rămânem aici sub ţeava puştilor

sătui de atâta umbră adunată pe prunduri.

 

limbi de foc mistuie de cu seară cărările

şi – în cohorte – magii năvălesc nebuni.

 

între viaţă şi moarte apare zâmbetul

învăţându-ne feţele lunii.

 

pe munte se abureşte de ziuă.

femeia muşcă din iederă

apoi scânceşte sub tăietura securii.

 

în larg

nici o corabie.

 

 

             batista de doliu

 

dincolo de zidul a cărui inimă este o cursă şi nu laţ şi

ale cărui mâini sunt nişte lanţuri ochii se deschideau

în declin. la gura sobei cârduri de corbi în plină

perioadă de rut aşteptau gâtuiţi de emoţie – privind

prin fereastră – lacrima să se răstoarne-n tăcere-n

fereastră / – o batistă sărută mâna îndoliată a unei

fecioare / paşii ascund / de-acuma / urma cinei de

taină. – cuvintele înţeleptului sunt plăcute, dar

buzele nebunului îi aduc pieirea dezgropaţi din

tăceri. / păianjeni înţelegători coboară în grădina

adormită. fecioara priveşte mirată. nu a mai văzut

încă un asemenea anotimp. / gleznele sale muşcate

de lupi aburesc în fiecare dimineaţă

şi puterea se simte victorioasă. abia de mai pot

înghiţi un gât de apă după atâta arşiţă pentru ca mâine

să se uite că de aici va veni mult dispreţ şi

mânie. la ce mă gândi nu mai am. cineva îmi plânge

pe umăr şi dintr-o dată îşi aduce aminte că trebuie

să plece acasă. în dimineaţa aceasta batista pierdută

mi se lipeşte de cerul gurii uscată de sete. palmele

nu-şi mai aleg cuvintele şi iarna abia de mai

adăposteşte altceva decât începutul de zi. şi totuşi

între o femeie care ţipă şi o alta căreia i se

albăstreşte trupul prefer inima fierbinte a unei

fecioare schimbând la rând anotimpurile în mâzga

din cuib. cel care tace din nimic are dreptate.

 

 

 

            eu, celălalt

 

I. în octombrie iarba are parfum /

de fecioară pe când din pământuri apa se retrage

discret stârnind dureroase aduceri-aminte.

ochi obosiţi de atâta privit şi fără

a ne mai da lumină se hrănesc cu

tuberculi uscaţi în cenuşa umbrei.

fecioarele eşuate în mame iubitoare şi harnice

au fost luate pe neaşteptate de lumina

scăpată-n ferestrele cavoului lui don juan

– măcelarul de îngeri.

 

încă de cu seară vecina de la şaptesprezece

se spune că nu a fost îndrăgostită în

toată viaţa ei mi-a şoptit conspirativ vecine

vrei să fii tatăl copilului meu?

octombrie nu-i cea mai bună lună a mea

şi cum sunt superstiţioasă din fire tăcerea

ta îmi dă o senzaţie de imoralitate.

la marginea oraşului / înspre zori / noaptea /

într-un gest de mărinimie / şi-a luat viaţa / şi

din când în când jurnalul de ştiri locale

ne îndeamnă să ne simţim slobozi.

 

habar nu avea ce-i pedeapsa. mulţimi

de oameni s-au simţit deodată ofensaţi

după / ce au descoperit / cât de departe /

poate duce / nenorocirea unui jurământ

de seară…

 

cine să judece apusul de soare? cerurile

nu-şi mai amintesc de nebunii mei paşi /

iar râsetele se aud ca o dorinţă de spaimă în

sânge / căzând în jugul cuvintelor reci

 

                       a fost

                       să fie

                       toamna asta

                       frunza

                       pe o altă

                       ramură

 

zic şi / tu poţi ghici sau a spune cu ce

dăruire şi-au făcut ei lucrarea. şi cu ce

firesc al unui cuvânt (rostit şi încărcat)

de (atâtea) taine! / vezi şi tu / acolo unde bate

soarele icoana-i uitată printre atâtea

lucruri uitate / şi sânii fecioarelor au mirosul

mărului păstrat peste iarnă în fân.

 

pădurea şi omul ei  / adăpost nu oferă / nici

zgomot / nici apă. / piatra din parcurile

publice umbrită de primele raze de lună  /

cunoaşte o sărbătoare fără sfârşit. ca în luna de

miere a unui / anotimp muribund – octombrie-i

pururea gata să îşi pună giulgiul unui curcubeu

ce sângerează / într-un pumn de ţărână.

tăcerea ta de iubită privind cuminte debarcarea

cenuşii în zori de pe celălalt mal / aduce a

spaima unui învingător ce nu a învins niciodată /

şi care nu îşi face griji pentru tristeţea ta doamne.

ploaia a greşit formula apei din nou.

doamne nu ne vom regăsi curând în necroloagele

tale / şi don juan a obosit căutându-şi tatăl prin

crâşme. noi am existat în odăile noastre

pustii agăţaţi de pereţi aiurea pe străzi de zi.

„…sper şi eu că un sălbatec ucenic călugăr

îşi va lăsa pamfletul pe mormântul meu pentru ca

Dumnezeu să-l poată citi în recile nopţi de

iarnă în ceruri.” spunea un nu ştiu care

poet american cândva. lacrimi ascunse în şi fără /

amintiri de o clipă / se împreunează cu

lumina în mişcare a umbrei.

 

umbra nopţii-i grea de negrul ei

cuvintele se-ascund de acuma-n frig

             doamne târziu-i mai târziu de ieri sub tei

             şi doar cu liniştea mă cert şi-o strig.

 

             ciudată-i joaca asta de copil –

             a norilor în faţa lunii –

             precum abia mijitul mugur de april

             rătăcind peste tăcerea mâinii –

 

                        nu-ntoarce dară capul doar ascultă –

                        femei nu am să mai iubesc un timp

                        la cina mea poftit-am lume multă

                        moartea-mi place o vreme să o mint

 

şi câtă migală pentru a da colţul / şi cât hazard pentru

a o îmbrăţişa pe doamna elena şi apoi pentru

a o pierde din nou la zaruri. / doamne ce fire

nestatornică ai şi câtă înclinaţie spre liturghii înăbuşite

de suflatul nasului în batiste de hârtie.

– ajung obosit în faţa camerei de comerţ şi industrie

în care domneşte o linişte insuportabilă.

 

se deschide o uşă / apoi se deschide o fereastră şi

cineva-i scapă cuiva ai grijă să te fereşti de

moartea prin apă şi / imediat se instalează o nouă tăcere.

luna coboară în depresiunea montană a ţării şi se odihneşte

întinsă pe trotuarul unui oraş singuratec.

noapte de noapte fumul de pipă străpunge fără pericol

lemnul de cruce. / tu mai aşteaptă / doamnă elena /

am braţele pline de părul tău ud încă. / abia de mai pot

adăposti toamna aceasta în fina încheietură a morţii.

– nu mai ştiu de tăcerea / ori sânii tăi mi-au adormit în

palme. / oraşul a pierdut şirul bătrânilor  şi orologiul

bisericii este un cearcăn al timpului mort. / o buhă

amintind de glorie şi respect pentru memorie /

departe de casă / culege în turnuri prima geană de

lumină. / negura de deasupra oraşului crapă

în gura mortului  / deşi acesta a fost sfătuit să se

ferească de moartea prin apă şi de stat / mai ales /

în preajma celor rămaşi fără de umbră.

 

/ gol / în faţa oglinzii / îi strâng doamnei elena trupul

în braţe. / am fost acolo atunci când părul ei ardea

în cuvinte. / îmbrăţişarea era un sfârşit obişnuit

în afara cuvântului. / o partidă de şah este mai

mult decât un împrumut / pentru aproapele

îngenuncheat de noroc. / şi cine ştie dacă urmaşul

va fi înţelept sau nebun / cu toate că el va fi stăpânul.

 

– mâinile au vârsta murdară de criza ostaticilor. /

aruncarea cu pietre are o vreme a ei. hoţul de buzunare

îmbătrânise de după câţiva paşi. –

cu cerul să nu-ţi baţi capul. / când va fi să dea socoteală

pentru îmblânzirea hulubilor să ştii că te va mai

vinde o dată / râdeau îndrăgostiţii de cel mai renumit

ceasornicar  din oraş. / pe undeva / înainte de margine

şi de o vreme noaptea mă tot amână cu fuga.

nu intraţi câine rău. dincolo de apă cine-i!

în scurtă vreme / amândoi o să avem nevoie de

cântecul păsării de noapte. tu să stai ascuns

după mormântul / unuia dintre noi să ne păzeşti trupurile

leneşe. / miresele-s fecioare fugite de acasă în ciuda legii /

şi dacă va fi să piară vor pieri numai să nu se întoarcă

acasă femei. –  ochii şi pădurea se leagănă sub negură.

 

în mijlocul apei. / de o parte şi de alta pădurea de

mesteceni netulburată de vânt. / poduri de gheaţă

peste apa murdară / şi totuşi  / prea multă noapte se

adăposteşte pe chipul meu. / inepuizabilă taină…

 

 

II. în mijlocul drumului prezenţa

ta ridicând umbra / nu / o mai apăr. o mulţime de

oameni / se învârt în cerc / asemenea unui convoi

funebru care a rătăcit cimitirul. / niciodată ploaia

nu a plouat pe săturate / şi mai ales nu s-a scurs

îndeajuns de pe faţa împietrită a prizonierului.

 

– doamne / ce-i mai place să stea peste noapte

aproape de incineratorul oraşului! / de câte ori

este întrebată de unde vine ea dă sfioasă

bună-ziua şi mulţumeşte / ieşind în stradă /

tuturora pentru ziua văzută prin ochii / ei negri.

octombrie se manifestă oarecum episodic. / de

o vreme este acoperit de zăpadă şi ploaie /

deşi nimeni / nu s-a supărat vreodată / pe el.

 

în umbra leagănului amiaza se îmbrăţişează

cu anotimpul lemnului pentru cruce. / lanţuri

grele fac să tacă măreţia metalului ruginit

aşezându-se la rând în orologiul din turla

bisericii. / flacăra lumânărilor se sprijină uşor

de întunericul străzii. caldarâmul mâlos

împrumutat suspiciunii / se desprinde uşor în

şoaptele străzii pustii. / la numărul şaptesprezece

din pereţii decoloraţi de lumină şi întuneric

ţâşneşte o lumină roşie şi în tăcerea repede aşternută

pe zăvorul cald încă  / străluceşte un soare mult

mai puternic. / umbra invadează încăperile şi

anecdote obscene se aud în liniştea acelui octombrie

din ’51. / bă porcule în pădurea satului abia de s-au

săpat gropile pentru puieţii de acăţ şi tu te dai la

mama! tâlharule! nu vezi că vorbeşti cu mine

şi – mai ales / dimineaţa dar şi la prânz şi seara îţi

ştergi mereu nasul cu mâneca de la cămeşă şi /

câte o dată / şi cu batista aia murdară plină de

sângele unei roţi scoase din minţi. / vezi că dacă

plouă şi presupusele pietre de moară ar putea fi

negociate şi cel mai puţin grav vândute prin

ofertă directă. / decolorate de ape şi soare prezumţia

de unicat s-ar / putea să nu exprime nimic.

 

– limpezimea solară şi câinele drăgan / ăla din anii

optzeci sunt numai două întâmplări banale. renunţările

la bucuriile trupului nu sunt decât libertate /

inegalitate şi poate /  – fraternitate. mesajul strămoşilor

flămânzi şi goi nu-i decât o prezumţie a morţii – mai ales

că de o vreme au început să vorbească în somn. deci mai

potoliţi-vă fraţilor / că atunci când nu se întâmplă nimic

nu ştii cui să mulţumeşti / şi dacă nu se vreau copii

e vremea să se dea bună seara acelui semn de carte

care a rămas prizonier solitudinii sale ca un strop

de răbdare. / casa mea-i la etajul trei şi nu văd

ce ar mai fi de ascuns de mortul de la doi.

/ vântul de octombrie spulberă steagurile roşii

îngenunchind moartea pe unde nimeni nu vine

să numere rugăciunile. / îţi dăruiesc arginţi

şi poporul acesta numai / nu te aştepta să

obosească din a cheltui şi dansa pe oase de păsări.

 

ploaia ţi-o dau / şi poţi să aici ce vrei cu ea /

numai nu fi nedrept cu mormântul soldatului

necunoscut. / niciodată nu îşi va oferi cartea

de vizită altuia. / de o vreme ninge şi primii paşi

în stradă anunţă destul de timid – ce-i drept –

o posibilă dimineaţă târzie oprită între sânii

femeii frizerului de la parter. / de sărbători femeia

ăstuia se întinde cu soldatul necunoscut

pe culcuşul de paie. îi place / ăsteia / să stea peste

noapte alături de el citindu-i într-una texte de pe

cartea de vizită. / octombrie se clatină de o vreme

şi îmi scoate ziua din casă ca pe un rug. / ca pe

– un rug comun de al cărui itinerar nu se mai

ştie nimic. / deodată femeia de la şaptesprezece

se desprinde din umbră. / în uitare ar fi vrut să îşi

lepede amintirile şi mai ales mângâierile. /

 

uşurarea dată de necrologul celui ales o ademeni

odată cu timpul. / sânii cuprinşi de tăcere suferă

sub insomnia nopţii de septembrie. o linişte fără

seamăn / explodă / în strada în care niciodată nu

se face noapte. / urcau şi coborau locuri de piatră

râzând. zeii-s o naştere uitată. ard pe un gând

şi mor. podul sării zace uitat. / lumini stingându-se /

în arborii prăfuiţi îşi aruncă umbra / peste păcatul

mângâierilor din jur. / am mâinile grele de liniştea

jertfei de parcă butucului îi duc eu dorul! /

voi vedea mai târziu de câtă lumină aţi avut

nevoie pentru a râvni la supunere! /

invidia se iscă din te miri ce întunecând vederea.

aşa că / acum că e noapte zidurile acoperite cu

pânză de păianjen lenevesc uşor sub foşnetul

valurilor. mai mulţi morţi şi mai puţine morminte.

 

                      lacrima-şi ia tâmpla asudată-n pumni

                      şi neplânsă piere-n toamna în declin –

                      călău ştiu a fi fost doar unul din vecini

                      şi-ncerc să îl ajung c-o mână de pelin.

 

                      atâtea noi iubiri în trupu-mi plin de moarte zac

                      încât al nimănui pe lume sunt privelişte ciudată

                      cine mă priveşte tenebrele înseamnă că îi plac –

                      şi-n urmă-mi vântul în veci să nu-mi mai bată

 

                      rătăcit sub gheţuri dorm gol în amintire –

                      noaptea nu răspunde la-ntrebări ca altădată

                      dansator de-o seară-am fost şi fost-am mire

                      în glasul unui clopot ce nu bătuse niciodată.

 

/ noaptea nu mai înţelege nimic din timpul

străzii arse de umbre. / noaptea se aşteaptă /

să găsească lumea / la picioarele lacrimei.

/ luna nu mai aşteaptă zile plăcute. / noaptea

amantelor ne va străpunge / odată pe toţi.

/ odată şi odată ţipătul ruga-te-va că este

timpul să-l priveşti în ochi şi / să fii convins

că ai căzut la datorie. / visez – de multă vreme –

la sărutările tale arse şi privesc acoperişul

nins / uşor îmbătrânit / – sub povara clopotelor /

visând la o sărutare dintâi. / îngerul mic de stat

nu va mai pomeni degrabă pustia. / simt cum

sângerează cuvântul – îngăduit de credinţa ta

de soţie şi mamă – şi nedezlegat de patimi. / şi

 

au urmat zile uitate şi părăsite şi mai ales voinţa

de a nu ţine seama că ninge /şi că tot mai des ne

visează lumina pe amândoi. fi-va ce-a mai fost

alaltăieri şi zise dă bună seara.

 

 

III. râul veşnic gata-i să se opună /

până şi frunzei. în / malul umed / buturuga uitată

de ameninţarea îngheţului se încovoaie sub glasul

bocitoarelor / ce cutreieră malurile râului.

apa sărată cade pradă gurii ei dulci / şi păşunea-i

acoperă malul împrumutat pentru noua ei albie. /

 

vântul de apus / se depărtează uşor şi se simte

cât de mult contează pereţii albi / într-o noapte

care te-a prins între râuri înainte de somn.

trupuri albite de umbră / cu talpa picioarelor

desculţă se risipesc în lungul cărării de ape. /

ţipătul păsării / asemenea-i unei ninsori atacând

râpele locuite de şerpi veninoşi / care nu

protestează când ceasul din turn îşi amână bătăile

pentru zilele cu ploaie. / în spatele meu doamna

de la numărul şaptesprezece / se tutuieşte cu

soarele suferind încă pentru o declaraţie întârziată

de dragoste. / ochii ei negri / care pe măsură

ce lumina cedează / mai caută / încă / în

aşternuturi urma trupului ei. / i s-a spus că-i

cu adevărat nebună şi că nu o va lăsa în pace

umbra cununii din ziua veseliei inimii lui /

 

şi că o va întâmpina în fiecare seară umblând

cu paşi mari în urmă-i… / şi am stat sub apusuri

bucuros că până dincolo de mormânt

pândea noaptea. / o noapte niciodată deplin

aşezată peste privirile înnegrite de fum.

de exişti vei veni atras de neîmplinirea mea –

mă linguşi înălţându-şi genunchii. am unghiile

rupte şi din pântec îmi atârnă desfrâul. tu

ai ştiut că vei ieşi învins din inegalul istovitorul

apus. nu mai are nici un sens să le

făgăduieşti clopotelor supravegheate de apele ce

nu întâmpină apărare neexprimata-şi umbră.

linguşelile nu mai deschid şi nici nu mai trag

perdelele îndărăt şi nici din curiozitate

să nu încerci să urmăreşti o împreunare

în cimitir. veşnic nu înseamnă neapărat pentru

totdeauna. lumina se retrage uşor legănându-se

în sus şi în jos. / felinarul ros de flacără /

şi înnegrit de fum abia îşi înalţă lumina. /

 

pe fereastră stau  întinse primejdios rufele la

uscat. încă de cu seară / mi-am aşezat gândul pe

chipul ei / şi m-am ridicat în genunchi spunându-mi

ce bine-i că s-a sfârşit! / înspre prânz

pescarii au anunţat / că iarba de pe malul râului a

fost cumpărată / de lutul în care ardea

umbra umedă a unei nopţi de septembrie fără de

dragoste. / rămâi cu mine! / strigătul pescăruşilor

va fi lumina noastră săracă. / va fi calul troian între

lacrima de dimineaţă şi apusul fiului nostru pentru

care ţi-ai pierdut copilăria / şi pentru care doar piatra

mai ştie să plângă. / vai cum – în afară de mine –

toţi cei care te iubeau nu te mai mângâie; toţi

te-au părăsit şi ţi s-au făcut vrăjmaşi. nimeni nu te

mângâie – doar îşi strigă ticăloşia asupra durerii

întinse ca un lanţ sub picioarele tale – şi ei nu ştiu

că nu te-ai răzvrătit împotriva poruncilor ci că abia

de ai găsit în mine un neascultător împotriva poruncii

preoţilor care au aflat de nenorocirea ta şi s-au

bucurat mult că tu vei cea care vei vesti ziua când

şi ei vor fi ca mine. / mânia te-a făcut o femeie

frumoasă de mult câştigată mângâierii.

 

(astăzi m-a privit în ochi pentru întâia oară.) /

iată / îmi zise / în inima luminii tăcerea-i stăpână

şi nu cred în femeia mulţumită de un singur bărbat. /

urmele zilei şi sărbătorile ascund ce-ai uitat. /

mâine vom fi – poate – şi noi la rândul nostru

căpetenii şi ne vom spăla mâinile de lacrimi /

cu sabia şi vom intra în temple nuntind printre aleşi. /

 

numai profeţii mângâie naivi învolburata

cenuşă a părinţilor sufocaţi de ritmul

tobelor galbene / stârnind nopţile albe

cu mânia uitării. / eşti îndeajuns de frumoasă

să fii nevastă şi nu fecioară. / bărbatul se îndepărtă

tăcut în siajul lacrimii / martor al unei nopţi

fără de dragoste. / neamul lui s-a bucurat

odată de potrivnicia fecioarei şi a căzut. /

o zi întreagă s-au auzit zornăind lanţurile

cerşetorilor / plătiţi să cânte vieţile altora. /

în lumina focului m-a privit drept în ochi. /

dimineaţa s-a dus. / vreau tăcere. / rochia mea

de mireasă de acuma-i demodată / şi nu vreau

să ştiu ce fel de lanţuri poartă berzele /

mai ales / că au început să ardă pădurile. du-te!

fugi! nimeni nu-i acolo. soarele doar /

ce mai culege / din tăcere câte o frântură

de umbră. dimineaţa devreme sub blândeţea

primilor paşi / legea clipa aşteaptă.

 

             râul –

             umbra lungă

             desfrâul

             alungă –

             luna plină

             n-ajunge.

             se clatină

             şi-n amintirea ei

             azi nu nins

             peste războiul troiei

             şi durerea

             a-nvins

             rana ce începuse să doară –

             oarecum a câta oară –

             precum o poveste

             spusă în vale la moară

             de-a apelor creste.

             câinii în urmă –

             revoltă şi ţipăt în turmă

             infern ce apune în porţi

             bezna grea de miraj şi de morţi.

             seară de seară

             sună în somn

             visele-n gară

             şi pleoapa scumpului domn.

             din tâmplă

             somnul

             se-ntâmplă

             să plece cu domnul!

             ea la umbra luminii

             să stea străinii

             şi vanitatea iernii –

             să o mănânce corbii

             şi mai ales să zacă

             precum uitarea-n promoroacă.

             până în zori

            lucirea de nori

             a şi început

             să se împotmolească în lut.

 

plăcerea de-aţi aminti numele morţii / şi de a putea

nimici prietenul cu mâinile murdare de sânge /

o simţi cum urcă din apă în stânci /

şi decorul aşezat în umbră / trăieşte în

imaginaţia durerii. / doar o mică parte mai

invocă răcoarea speluncilor de când / dragostea

nu mai acoperă roadele ei. / câteva fructe

drept mulţumire / şi mi se închide fereastra. /

 

clopotul serii de toamnă dă în clocot /

de aproape un veac şi încă nu poate fi stins

de cuvânt. / surâde ironic şi refuză să bată.

/ l-aş putea dezmoşteni / doamne / dar nu am ce

căuta în magherniţa ta. / pur şi simplu poveştile

şi vieţile noastre / ale sfinţilor / nu sunt

decât un fack you bătrâne / şi – mai ales – ai grijă

pentru cine pui botul. / tot mai tare se aude

bubuitura căderii. / la drumul mare / de o

vreme / năpădeşte mirarea. / copii lăsaţi

mamele voastre să vină la mine / căci a umbră

miroase frigul din spatele zidului /

şi norul de deasupra oraşului / asemenea

unei gropi imense îşi scutură umiditatea

/ prin mâneca unei minuscule păpuşi / de care

lumea avea / de la o vreme / să se teamă.

 

/ norii ar fi răspuns cu supunere / acelei

ultime zile dacă prietenii şi ţineau gura şi

nu arătau / cu degetul steaua dragă fecioarei…

/ tăceau aşteptând. / m-am născut / se spune! /

într-o zi de vineri şi / pe atunci / satul năneşti

era împărţit între două înmormântări.

/ una pe drumul bătrân şi cealaltă la capătul

din jos al satului / şi moaşa de la Valea Pomnilor /

spre uimirea tuturor a sărutat fruntea mortului /

şi a fugit într-un suflet să ajute la naşterea mea. /

 

bunica dinspre mamă (ileana lu’ ionu’ lu’ ştefan) /

mi-a spus mult mai târziu că a fost /

oarecum nemulţumită de cât am fo’ de bitangă

încă din primul moment. / numai că trebuind să-i

găsească un nume / supunerii sale l-a găsit

în numele meu. / bine că măcar pe piaţa

numelor o fo’ fost / învins dreptatea / că altfel

nu ştiu dacă m-ar fi înregistrat / ca os din

sângele lor. / copacii prăfuiţi de la căderea

întunericului / se simţeau fericiţi sub visul lanţului

ce se voia / mult lăudat. lumina zilei

căzu cu pocnet peste valea / indiferentă la

naşterea mea. / moaşa simţea cu groază cum

m-am hotărât / să plec singur din somn în somn /

în genunchi şi în coate / numai să scap /

şi numai să scap / de privirea unui  pui de lup /

rătăcit precum steaua magilor /

deasupra Văii Pomnilor / undeva pe la Crezina. /

 

 

drace! / cuţitul nu îşi mai alege de la o vreme / pâinea

cea de toate zilele şi mereu se / strecoară prin cimitirul

satului ocolind mormântul / bunicului dinspre tată. / şi

mai ales de la o vreme oasele din cimitire / se culeg pe

şoptite şi îngerii îşi aşează pe degetele mele măştile / –

sau se mai plimbă din când în când – / mizând pe

incendiul somnoroaselor maluri. / şi tu întrebi / mereu

din priviri / dacă e bine ce faci singură / şi mai ales dacă

dragostea ta / îi numai teamă sau şi un pic de indiferenţă /

pe porţiunea neluminată a văii. / am petrecut zile întregi /

cu degetele adormite pe chipul tău / şi aburul lămpii se

leagănă în sus şi în jos pe pătura de sânge aşteptându-mă.

/ nu vreau să trăiesc. / eu vreau să mă joc şi tu / nu

îndrăzneşti să îi spui bărbatului tău că te înspăimântă

singurătatea extazului ce chicoteşte şi huiduie / în acelaşi

timp rugându-te să te prefaci / fericită / şi cât de straniu

sună nechibzuinţa păsării / încercând uitarea unei nopţi

alese pentru dragoste. / o firavă copie a întunericului în

declin fi-vei. / tu nu-l căuta pentru alte făpturi. /

 

         strada doamne miroase a mirare –

         vâlvă se face pentru un trup de femeie

         întunecată-i amintirea şi la întâmplare

         îmbătrâneşte-n noapte sub fuşteie.

 

         strada doamne are cu un nor mai mulţi

         vinovat vei fi-n lumină lumina de-o asculţi

 

vezi – dar – cum atunci / când erai în căutare şi te agăţai de

propriul strigăt / şi râdeai fermecată de teama celui care te

judecă / exultam iubindu-te. / acum nu mai ştiu la ce te

gândeşti şi (mai ales) / ce o să facem când ne vom întâlni pe

stradă / tu / aşa / cu părul pe umeri urând jugul / cuvântului

risipit şi orb pe teritoriul acestui sfârşit / şi zorii mâniaţi

de echivocul lunii septembrie / râzând cu lacrimi

/ amintindu-şi de faptul că cine se mai teme

de cine judecă. / pe o stâncă de umbre / naufragiază

după-amiaza unei zile de octombrie. /

 

între noapte şi zi mă gândesc la o dragoste / în stare să

învingă clar-obscurul îndoielii. / cuvintele /

nu mai au răspunsuri / şi caută întunericul acestei tăceri

rătăcite de cer. / o corolă de tenebre se înalţă peste ziduri

/ şi nu poţi mişca. / nu ai unde şi nu ai de unde lua o vorbă

măcar. / de la o vreme / cu ceasul deşteptător măsurăm

echilibrul scărilor şi ne umplem singurătatea serii de

iarnă. / dar se poate întâmpla ceva mult mai rău. /

adică să fii la poarta cimitirului şi să te întoarcă din drum /

pe motiv că viitorul tău adăpost s-a fost ocupat cu ceva timp

mai înainte / iar tu nu mai ai loc de mormânt / chiar dacă-i

vorba / fie şi numai pentru o / după-amiază în care să stai şi

tu la umbră / şi să citeşti numai ediţii regionale de duminica

/ cu editoriale secesioniste şi tainice. / tăceri încă

 

 

IV. de două săptămâni au dispărut într-un naufragiu /

zilele fără de nume. / fereastra-i sufocată de o duminică

delirantă şi mută. / ramuri încărcate de timp se târâie / pe

clădirea penitenciarului ocupat de acuma / cu neaşteptate

poveşti dragoste / dintre deţinuţi şi soţia unui gardian /

care avea prea mare încredere în viaţă. / iarba dintre dalele

celulei  creştea uşor fericită de paşii / deţinutului care trecea

peste ea. / şi tăcerea avea o înfăţişare liniştită şi rece. /

o puteai urmări / precum pe o toamnă uşor istorită

/ cu ce s-a întâmplat azi noapte… / dar ce-i / doamne / –

în afara mea şi dincolo de plictiseala acestei nopţi de

octombrie? / mormintele nu mai rezistă tânguielilor /

şi se lipesc unor fugare aduceri aminte. / doamne / nu

plânsul ci pasul tău surd îmi dă mai multă bătaie de cap

/ şi într-o bună zi voi uita / că nu am la îndemână decât

blasfemia / pentru a mă putea bucura de făloşenia ta! / şi

s-ar putea să mă recunosc / în înfăţişarea ta trecătoare. /

acum sunt doar un loc de umbre / şi mă bucur când mai

găsesc câte un cuvânt / în tăcerea  ta / doamne.

 

/ singur şi obosit sunt agăţat de răsuflarea umbrei. / în

odaie umezeala a obosit de atâta vreme ploioasă. / dar

ce mai contează! naiba să te ia de ciurucar şi taci! / nici

sfârşit nici început nu ai zi. / şi am rămas singur în

noaptea / geroasă şi nu-mi mai pot aminti de mărimea

focului. / nu ai venit singur / aşa-i / doamne? / ştii doar

că eu am ales să fiu aici / în acest colţ nelocuit. / apoi

destul de curând  mi-am dat seama / că nu ştii nimic

despre moarte şi nici / despre mine / cel / aşezat / acolo

/ sub liniştea pietrei din peştera de la marginea târgului /

în care sălăşuie pieirea. / târgoveţii au o identitate

incertă / şi poate de aceea / în perfectă tăcere se liniştesc

/ unul pe celălalt abia / trăgându-şi sufletul / printre

trupurile nou-născuţilor / cărora le este dor / şi teamă de

neîmblânzita / fecioară adulteră / încă de după prima

noapte a naşterii tale pentru a vedea ce se petrece-n lumină

 

/ la lumina lumânărilor / în aşteptarea rugăciunii de seară /

trupul îmi sângerează  eliberat de drumul zilelor. / suntem

ai nopţii paralizaţi aici. / oraşul ascunde numai în parte

numele şi este evident că ne minte cuvânt cu cuvânt / dar

 păzitorii  pragului au pierdut totul îndoindu-se de ceea /

ce a fost înainte şi după pedeapsă. nimic nu-i de capul tău!

am fost / acolo şi am auzit cum te-au făcut nebun / şi te-au

scos afară ca pe o mărturie nedreaptă / un muc de ţigară

zvârlit în noaptea de iarnă / fugind să se ascundă în spatele

frigului. vai doamne / scumpa mea fecioară / apa râului

străbate de câteva zile pemintele aduse drept mărturie

poftirii mele la cina voastră de taină / şi nu îşi simte

apărarea şi nu vrea / şi nu aşteaptă / nici un fel de răspuns.

te gândeşte / doamne / şi scumpa mea fecioară la cum s-a

sculat el din mormânt şi cum a căzut peste stânca uscată

de ploaia aceea fără strop de apă / şi abia recunoscându-se

în absenţa stăpânilor fără un strop de răbdare trupul

neîncăpând în cuvinte. / mereu tu / ici acolo alungat de la

moarte / de ani şi de anotimpuri / ziua cade-n spaimă şi foc

 

                sunt păsări în lacrimi de sfinţi

                şi răni ce pot să rămână de gheaţă

                precum din moarte poţi fura şi să minţi

                aşa îi zăpada încărcată de ceaţă.

 

                de-o vreme uitării-i lăsată amiaza

                şi-un vuiete de plopi se ascunde în dolii

                desfrunzirea-i privirilor noastre oaza

                iubirea dintâi însoţeşte o pânză de molii.

 

                caii abia se mai târăsc prin iarbă –

                lacrima mă înconjoară mă plânge şi mă cere

                în cerul adormit ca să mă facă fiarbă

                şi noaptea să nu se mai ascundă de tăcere.

 

sunt din raza care cântă în supliciu: eu nu pricep legile,

nu am simţul moral, sunt o brută / pentru a-mi susţine

melancolia de astă seară / este suficient să închideţi ochii…

 

 

 

V. din vorbă în vorbă ne trece apusul în toamnă. /

mâna care scrie pune mâna pe ochelarii poetului şi îngerii

la lumina fulgerelor urlă în dreapta şi stânga târfo / regina

mea / scumpo / –  duceţi-mă una câte unala sânul nemernicei

ăleia să-l poată alăpta pe pruncul fecioarei. bă căcănarule –

ţi-am mai spus şi ţi-o maispun odată / da’ pentru ultima oară –

boule / şi văduvelenu se uită la tine pen’că te ştiu de cuţitar /

şi mai ales /de om fără ruşine de om. praful din colţul camerei

de hotel / odată cu privatizarea / a învăţat să se mişte./ bătrânii

jos. tinerii în întuneric. patronii de partea ăştialalţilor. nimeni

să nu încerce vreo mare schismă. blocul de pe popa lupu nu

mai prezintă încredere. scara din mijloc e un zid mişcător.

 

organul a constatat că / de fapt / târfele sunt pe cealaltă scară

şi diploma de cetăţean de onoare nu mai este pe placul

salubrităţii locale. / şefu’ abia acum ştiu de ce s-a sinucis ăla

pe locul care recidivează vecinii tulburaţi de perfecţiunea unui

pumn în penumbra senectuţii sărbătorite cu / mare fast în aura

luminoasă a unei jertfe în numele căreia / nimeni nu plânge şi

nimeni nu urcă mai sus de bătaia lunii. / un fapt banal e / de o

vreme / să ne retragem din câmp atunci când buciumul sună cu

jale şi cerul încearcă – în numele fecioarei – să nu-l vadă nimeni

că plânge. / amurgul ameninţă că va începe să pună / lumea pe

gânduri şi că / mai ales / nu se va mai supune soarelui

devenit un simplu impiegat a ceea ce mişcă între noapte şi

ziuă. / şi în sfârşit colo înspre toamnă ni s-au promis / căderi

uriaşe de paşi în schimbul liniştii. îmi place să cred că e rândul

tău să plângi şi să rămâi singură în noapte. / ecoul tăcerii nu vă

mai încape / în nordul atâtor nemulţumiţi îndrăgostiţi de mirosul

crinului negru. / bulevardul de la marginea oraşului de/

provincie este plin de fluturi păgâni / furioşi că nu pot face

nimănui nici un rău. / mormintele din imediata apropiere au

devenit vulnerabile la cea mai mică atingere. / – pentru mai

târziu e devreme / dar niciodată nu-i prea devreme / şi nici prea

târziu / pentru prima ninsoare. / tu eşti cea mai iubită chemare

şi arhivele îţi / mai păstrează rochia morţii. / deocamdată

nu cred să mai ţii minte frunza căzută de pe stâlpare dar’mite

chiştocul din care amândoi trăgeam pe nerăsuflate. / vântul s-a

mutat printre cutii de carton. / apele Izei au început să se mai

potolească. / amurgul acesta de tip „piede-vară” / nu mai are

mult şi se / prăbuşeşte. / ruinurile neamului ei se răzvrătesc în

vechiul ţinut cerând să / locuiască într-un cuvânt al unei

lamentaţii materne. / de cealaltă parte a trupului  ei / o rafală

umedă apoi tunetul. / aşa să fie oare / săparea fântânii? / în

lumina violetă şopti sunt în luna a cincea / şi gândul se

gârbovi sub tăcere. / în amintirea atâtor fii spânzuraţi pe

lemnul de salcâm îşi spuse i-am spus atunci să plece şi să nu

se mai întoarcă decât atunci când o voi chema pe  nume. iar

atunci când i-a venit rândul s-o chem nu am urmat ceea ce a

fost rânduit. şi astfel ea are trecere înaintea tuturora. /

lanţurile serii vor fi scoase la mezat. / iar traficanţii de

lanţuri vor avea acces gratuit la caietul de sarcini / vizibil şi

noaptea / şi nu vor avea de luat în seamă legile stăpânirii. /

zăpezile se topesc de plăcere şi pasărea / îngheaţă din cauza

zgomotului de clopote. /

 

în faţa uşii femeia îşi ţine strâns părul negru şi lung

ascunzându-se / în cutele moi ale umbrei. / miezul

zilei o găsi dincolo de hotarele ţării pustii / în picioare /

înaintea împăratului. / tu poţi mai mult. / lasă-mă să gust

câte puţin din chipul urât al tristeţii tale şi abia apoi / mă

lasă sub furia privirilor tale de femeie îndrăgostită de

propriul soţ / şi de jocul anonim al unei fecundităţi alese

de tine. / – mormântul din cimitirul de la marginea

oraşului / s-ascunde de-o vreme de stele… / sună oarecum

egoist / crede-mă / dar toamna se termină şi începe cu mine /

şi chiar dacă nu aş recunoaşte / cărarea şi cenuşa din arbori /

ar fi suficiente pentru ca să nu mai fiu fiu. / oricum în pagina

de comemorări a cotidianului local de mare tiraj / nu se vor

mai găsi necroloagele noastre. / în amintiri cu atât mai puţin.

 

/ – am stat prea mult pe ţărm şi părul tău negru şi lung a

înspăimântat stânca. / aici nu mai poţi nici să stai nici să te

culci nici să te aşezi / tăcerea ta de fecioară s-a speriat / de

singura înviere atât de mediatizată / în numele atâtor morţi

şi / nimeni nu ştie nimic de cei obosiţi / şi umblând de

nebuni pe străzile oraşului / surd la obsedantele griji ale

mai-marilor zilei. / o şleahtă de îngeri se dedau / de o

vreme / la agape în numele cărora se luptă cu murmurele

de aprobare din dansul luminii. / lama cuţitului mocneşte

pe masa / întinsă pentru cina de taină răbdându-i pe

meseni ca pe o culme a propriei ajungeri. / o sfâşietoare

aşteptare se aşterne peste negura nopţii / şi doar o singură

viaţă pofteşte la cuţit. / alegerea îmi aparţine şi nu-i /

nevoie de nici o explicaţie. / ajunge cuvântul. / –

 

săptămâna aceasta aş mai avea nevoie / în plus / de o

duminică doar şi un pântec de mamă. / lumina cade ca

o bătaie în uşă. / părul tău ud îi smulge promisiunea

tăcerii că tu ai fost odată cu mine. / din uşile caselor

lumina / culege chipurile asudate de dragoste. / pe

drumul sării odăile-s pustii / şi cheia nopţii uitată sub

sigiliile rupte se sufocă în pulbere. / lumina

desfrunzeşte uşor somnul oraşului şi sunete de clopot

anunţă o dimineaţă  de pe acum pustiită…

 

 

VI. acolo ce trebuie să fac de acuma? / de mult de

prea de demult / tristeţea arde pâlpâind domol promiţând

o nouă plecare. / somnul s-a înstrăinat de stângăciile

jocului. – / inutilă-i prăpădirea cuvintelor în tăcerea

scrisului. / în rest certat de ruşine sub întâia  ninsoare /

înainte să mai plângă cineva împrumut o oca de lacrimi /

pâine şi sare şi nici un cuvânt. / nici o vorbă. bătrâne /

 

până una alta îţi adu aminte că vin grijile şi mâinile sunt

leneşe / şi atunci când mâinile devin leneşe / plouă în casă. /

moartea a pierdut atâţia încât omul merge spre casa lui / pe

când bătrânii cutreieră uliţele. / o urmă a cerului luminează

porţile surde / şi / amar îşi striga zeul durerea pe Valea Izei. /

amarnic pedepsea cuvântul tăcerea necunoscuţilor. / –

„cel unu’ născut” alerga în faţa cirezii. desculţ alerga. alerga

şi hotărnicea cât îl ţinea gura: / „unu doi trei / baba la bordei”.

apoi se împotrivea liniştii şi slova nu-i era auzită de nimeni. /

spatele gol al femeii zace de mult în privirile robilor. / şi de

mult / voiesc ei să stingă lumina în dormitoarele aşezate la

capătul întrebărilor. Iza poartă la vale perechi de leagăne. /

 

zeul plânge pe maluri. si-a tăiat buza-ntr-o frunză. şi nu mai

poate fraza. între crengile copacilor / luna s-a pătat de la

funinginea / gălăgioasă a câinilor satului. acum putrezeşte /

şi strigă. / şi m-au numit umbră şi de atunci mă / laud mereu /

că nu există nici un munte pentru mine / şi nu mai există cer

deasupra / capului meu. / flacăra lămpaşului nu cunoaşte

nimic din lumina tăcerii. / aici – spunea cineva e ceva ce

pierde moartea / de-o vreme. / suspine / lacrimi / regrete /

şi mai ales trupul / trupul care începe să dea în muguri sub

privirea / celui care ştie să se poarte înaintea celor vii. /

aşadar închide ochii şi nu mai / speria copiii cu o furcă de

nutreţ chimic / dar / mai ales / lasă naibii referatele alea /

cu randamente pe termene scurte! / fii bărbat! / lui îi plac

mult cei fără de minte – adică mintoşii – căci dacă este

deşărtăciune / în mulţimea viselor / nu mai puţin este şi în

mulţimea / cuvintelor / şi de aceea teme-te de ce gândeşte

săracul. / în toate buzunarele am batiste de bumbac /

mărturie vie că am fost la biserică şi m-am rugat ca nimeni

altul pentru / medicul de familie şi pentru preotul satului /

depăşiţi de marile cuceriri cosmice… –

 

 

VII. …

ziua mea de odihnă-i. / nimeni nu poate să mă înconjoare pe

neaşteptate şi să-mi dezlege cuvintele. / singurul şi ultimul

meu prieten a inventat o altă credinţă / şi o altă lege / numai

să nu poată să-şi ţină cuvântul. / şi nu o dată s-a lăudat unora

cât de netemătoare-i era femeia de serviciu cu care avea un

copil din flori. / … de la o vreme tot uit că ziua a şaptea nu-i

pentru mine / decât o fragedă distanţă pentru tăcerea

celuilalt  în ziua celor o mie şi una de nopţi. /

 

 

o noapte dată uitării

 

astă noapte te-am visat / şi asta numai pentru că

întunericul a refuzat să îşi murdărească întunecimea cu

nemulţumirea rugului dispus să acopere veninul steril al

unui şearpe destul de violent pentru acest început de

poveste. / când vine vorba ca mărăcinişurile din Valea

Pomnilor împotrivă să-i fie. / un pat acolo să-mi fac nu

am ştiut. / hulubi te vorbesc de rău visând orizonturi învinse./

 

am lăsat doar câteva motive ca să-ţi fie dor de mine! / –

primul şi ultimul dintre ele ar fi libertatea de a alege între

moartea care ţi-ar permite să mori şi moartea care ţi-ar

permite să trăieşti vrând / nevrând / şi să vezi cum ochii lui

fac vid în juru-i / aşa numai într-o doară / numai aşa să poată

gusta din mâncarea de mătrăgună strigând că umbra doare şi

apoi să adoarmă cu buzele întredeschise în spaţiul dintre – /

memorie şi arşiţa unei nopţi de vară licitate ca proasta întrucât

tot ce se petrece se vede doar în lumină. / să taci sau să plângi

ca să nu te prăpădeşti de râs / clipa aceea de venin steril / iată

devenea imensă / aşa întinsă acum pe nisipul amiezii din pură

plăcere. / nu se mai obişnuieşte cu sine şearpele / când îl

doare capul. / pe cât se poate vom încerca să-i separăm /

desigur / şi  ca totul să poată fi mişcat din pământul nostru

vom face – în spaţiul dintre fructe – cuvânt. / adică laolaltă

 

pentru alte făpturi inima mea os nu vrea să mai fie – cele

câteva pietre de mormânt râvnite întru robie se întunecă la

apropierea străinului / osânda nu arde / o lege o împlineşte

pe cealaltă / – aşadar cine să mai traverseze cimitirul dintr-o

parte în alta / cu armura asfinţitului în spinare / – o strângere

de mână sunt / în fapt / un desen animat sunt / dar numai dacă

aveţi ceva împotrivă / şi nu mă cheamă nimenea pentru ca /

folosindu-se de umbra mea să mângâie cerul – se vorbeşte

despre Dumnezeu ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu ţi-ar fi vorbit

vreodată. / mi se pare ridicol să aud aşa ceva cât timp elena-i o

slăbiciune silvană şi „cine limbă lungă are /cinci ani va tăia la

sare”. / nimenea nu se mai îngrijeşte de laşitatea cuvântului /

nimenea nu mai apără zorii / nimenea nu îşi mai poate permite

o linişte în care să rătăcească printre morminte mai mult decât

zorii. / acesta îi preţul sărbătorii / e dansul împotriva căruia nu

se poate face nimic. / – cântecul femeii nu îmi mai este de nici

un folos acolo e strigătul meu. / o umbră / o fereastră – auzi

umbra lui. / tu – ca de obicei – nu crezi că te vorbeşte de rău

amiaza zilei de toamnă. / te duci şi vii între mine şi tine liberă.

 

 

 

oceanul singur străin

 

 

oceanul la gura sobei.

soba într-o dimineaţă de iarnă.

 

câtă risipă pentru un ajutor reciproc

şi câte eforturi, Doamne, pentru îngerii tăi

neliniştiţi de lacrima legilor tale.

 

o, sahara,

cât Soare trecut-a prin braţele tale,

cât somn adunat-ai din

povestea celor o mie şi una de nopţi!

 

oceanul singur străin.

 

 

frica de poem

 

 

inutil frumoaso să mă tachinezi mereu spunându-mi

că foame-i un sfetnic bun / în ziua mâniei te păzeşte

de omul fără prihană şi mai are şi paharul gol în mână

căci de la prima întâlnire te va convinge că are nevoie

de o geantă de umăr şi se va umple de mânie când îşi

va da seama / că s-ar putea să nu îţi convină cuvintele

lui înveninând răsăritul. cave poetam! la încheieturile

mâinilor coniţa lena – poetă şi prietenă din sud  de-a

poetului – a ieşit în stradă veselă şi cu inima mulţumită –

şi-a prins dedeochiul lunii octombrie ca să  nu-i dea voie

poetului să se adune şi să-şi apere viaţa / ci doar să

nimicească / să omoare / şi să piardă împreună cu

pruncii femeilor lui pe toţi aceia pentru care cuvintele

nu vor fi niciodată suficiente pentru săgeata arcului său.

a mea-i şi o voi păstra pe coniţa leana – cave poetam! –

strigă poetul valentin din camera sa în care domneşte o

dezordine absolută / el ştiind doar unde-s scrisorile

nedeschise şi cărţile necitite / nici noaptea măcar nu ar

odihnă inima  lui /…/ şi aceasta-i o deşărtăciune şi o

goană după vânt. nu-ţi fă griji – poete – oamenii de pe

aici nu ştiu să citească. nu te lăsa prostit / valentin nu

va deveni niciodată tâmplar. apa râului nu-i pentru leul

flămând. / în primele noroaie de octombrie visul învinge.

ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. / şi nu mai ştiu cu

ce să încep. / cuvinte scăpate din mână de om împrăştiate

de vânt stau laolaltă în cerc. / să-i vâneze pe zei. /…

 

 

 

cu soarele-n ochi

 

 

întunericul are chef de vorbă.

ora caută un strop de odihnă la umbra

florii-soarelui.

 

singurătatea, în pas de evadare –

obişnuită încă să ciufulească numele proprii

mai păstrează lăcomia diurnă-a mulţimii.

 

neînţelegerea memoriei lui Franz Kafka

în viaţa obişnuită

are însemnătatea unei ierni

petrecută pe o stradă necunoscută

cu soarele în ochi.