Dacă ai şti

 

Dacă ai şti

cât de dor mi-e de Tine,

deşi eşti în inima mea,

şi cât de mare este tristeţea

de a nu Te vedea

decât în visul meu.

 

Cât de mult îmi lipseşti,

deşi eşti mereu cu mine,

şi cât de adâncă este durerea

de a nu Te auzi

decât în gândurile mele.

 

Cât de greu îmi este

când Te caut în jurul meu

şi nu Te găsesc decât atunci

când vrei Tu să Te pot afla…

 

 

Te-am recunoscut

 

Te-am recunoscut

în chipul mamei mele,

care mi-a dat sângele ei,

pentru a mă naşte,

cântecul ei de leagăn

pentru a creşte,

şi viaţa ei,

pentru a înţelege,

 

Te-am recunoscut

în chipul fiului meu,

care mi-a dat candoarea lui,

pentru a renaşte,

visele lui,

pentru a mă regăsi,

şi revolta lui,

pentru a înţelege,

 

Te-am recunoscut

în chipul prietenului meu,

care mi-a dat forţa lui,

pentru a continua,

speranţele lui,

pentru a le realiza împreună,

şi indiferenţa lui,

pentru a înţelege,

 

Doar atunci când

Te-am recunoscut

în chipul Învăţătorului,

care mi-a dat ştiinţa Ta

pentru a mă cunoaşte,

iubirea Ta,

pentru a înţelege

şi tăcerea Ta

pentru a Fi…

 

 

Nici măcar o clipă

 

Unde eşti, o, soare

dacă nu în Inima mea,

de unde pleci

pentru a răsări

şi pentru a apune,

fără să lipseşti totuşi

nici măcar o clipă?

 

Unde eşti, o, lume

dacă nu în Inima mea,

de unde pleci

pentru a te crea

şi pentru a te distruge,

fără să lipseşti totuşi

nici măcar o clipă?

 

Unde eşti, o, inimă

dacă nu în Inima mea

de unde pleci

pentru a te naşte

şi pentru a muri,

fără să lipseşti totuşi

nici măcar o clipă?

 

Cine eşti, o, Existenţă,

dacă nu Inima mea,

de unde totul pleacă

pentru a apărea

şi pentru a dispărea

fără să încetezi să fii

nici măcar o clipă?

 

 

Dacă

 

Dacă s-ar putea vreodată

să măsori nemăsuratul,

să cuprinzi nemărginirea,

să stai, străbătând neantul,

să fii nici unul, nici altul,

 

Dacă s-ar putea vreodată

neiubind să fii iubirea,

nesperând să fii speranţa,

nevorbind să fii vorbirea,

negândind să fii gândirea,

 

Dacă s-ar putea vreodată

să auzi neauzitul,

să priveşti în nevăzut

şi să afli neştiutul,

ar urma iar începutul?

 

 

Nu mi-ai spus

 

Mi-ai spus

că Poezia

este ceva

cum n-a mai fost…

Un miracol

văzut

în clipa de linişte

ascunsă

într-un fapt

firesc.

 

Mi-ai spus

că Poezia

este Mirare

ce cuprinde în ea

disperarea

de a nu şti

dezlega Misterul.

 

Dar nu mi-ai spus

că Poezia

te cheamă

Acolo

unde găseşti

întrebarea-răspuns.

 

 

Cânt de Iubire

 

Aşezaţi la masa Tăcerii

în regatul necunoscut

Poeţii frâng pentru noi

pâine curată

stropită

de rouă cerească.

 

Morţii cu morţii, se spune,

şi viii cu viii!

Dar ştim noi oare

care sunt morţii

şi care sunt viii?

 

Un Poet mai mult

dincolo…

Un Poet mai puţin

Aici.

 

La plecarea

în regatul tăcut

Poetul ne lasă

un cânt de Iubire

necunoscut…

 

 

În clipa regăsirii

 

În libertatea mării constrângerea e malul

Deplinul întuneric lumina o conţine

Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul

şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine.

 

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea

În muta disperare tăcerea e cuvântul

Nefericirea însăşi cuprinde fericirea

când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul.

 

Iluzia, supusă, ascunde adevărul

doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii

Acela care astăzi înseamnă trecătorul

şi care este veşnic în clipa regăsirii…

 

 

Imn Vieţii

 

Ne-atrage veşnic Marea

din marea Neuitării

Ne-atrage Depărtarea

din depărtarea Zării

 

Ne-atrage veşnic Cerul

din cerul Amintirii

Ne-atrage Efemerul

din efemerul Firii

 

Ne-atrage Nenăscutul

din tot ce e născut

dau Nerecunoscutul

din ce e cunoscut

 

În tine e Poetul

În tine Poezia

În tine e Profetul

În tine Profeţia

 

În tine e Rostirea

În tine Nerostitul

În tine e Gândirea

În tine Negânditul

 

În tine Căutarea

În tine Nepătrunsul

În tine Întrebarea

În tine e Răspunsul

 

Nimic în neschimbare

Nimic nestătător

Nimic în neaflare

Nimic neştiutor

 

Ascunsă-i Amintirea

în ce-i necunoscut

Ascunsă-i Nemurirea

în ceea ce-i pierdut

 

Găseşte Adevărul

În ceea ce-i uitat

Doar el, Cunoscătorul

a tot ce e creat.

 

 

Un singur cânt

 

O singură petală

îmbracă Universul

O singură vestală

înaripează versul

 

O singură chemare

încearcă pelerinul

O singură-ntâmplare

întâmpină destinul

 

O singură privire

scrutează necuprinsul

O singură-amintire

păstrează neînvinsul

 

O singură-nviere

salvează omenirea

O singură avere

nu-mpovărează firea

 

O singură esenţă

în toate vieţuieşte

O singură absenţă

făptura întregeşte

 

O singură cărare

te duce înspre tine

O singură-ntrebare

răspunsul viu conţine

 

 

Un singur gând

e poarta descătuşării tale

Un singur cânt

înalţă tot ce-ntâlneşti în cale.

 

 

Imn Tăcerii

 

Cel ce aspiră încă să-şi rostească

sensibila trăire-n poezie,

Cel invitat la cina-mpărătească

hrănind cu har umila-i fantezie,

 

Cel ce ofrandă-aduce tot ce are

Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa,

cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare

şi-i pregătit oricând pentru povaţa

 

Oricui ar fi dispus să îl înveţe,

cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere

să-L vadă-n faptele ce par răzleţe

pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere

 

Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire,

cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă

Esenţa vie-ascunsă-n elixire

şi din tabloul Vieţii să desprindă

 

Ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze

prin umbrele pe Chipul nemuririi,

cel ce-ndrăzneşte să se adreseze

prin efemere versuri, omenirii,

 

Muindu-şi pana-n disperarea mută,

reînviind speranţa şi-n cuvinte

Întreaga lui iubire aşternută,

din toate câte sunt, luând aminte,

 

Cel ce avea atât de mult a spune,

Cândva, prin rimele-i meşteşugite

ar mai putea un alt poem compune

decât cel al tăcerii nesfârşite?

 

 

Pelerin

 

Nu sunt decât un gând al tău, înaripat

doar să călătoresc prin ere-mi este dat

prin lumi îndepărtate să trăiesc, să mor

şi să-mi continuu zborul, de zeu rătăcitor…

 

De vise plutitoare ademenit să fiu

să cred în vraja fetei morgana din pustiu

să nu-mi aduc aminte menirea ce mi-ai dat

s-aleg mereu eroarea, să fiu neîmpăcat,

 

Să uit izvoru-mi sacru, din ce în ce mai mult

de-a inimii solie să nu ştiu să ascult

şi să trăiesc coşmarul până la capăt: ura

şi moartea deopotrivă să-mi fie semnătura,

 

Să port război zadarnic cu alte seminţii

s-adun fără odihnă imense bogăţii

să-mi fie egoismul cuvânt de căpătâi

şi dintre oameni laşul să-mi pară cel dintâi,

 

Credinţa proclamată să-mi fie vorbă-n vânt

deşi o predic zilnic, să nu cred în cuvânt,

să mint cu uşurinţă şi să răstălmăcesc

să vreau sub stăpânire tot neamul omenesc,

 

Să nu-nţeleg că viaţa e-un dar neprihănit

să risipesc aiurea talantul moştenit

să nu ştiu ce e mila, lovind fără cruţare

în cel căzut şi paşnic, lipsit de apărare,

 

Şi să repet întruna greşeala de-nceput

pe drumul amăgirii – întâiul pas făcut,

să ocolesc dreptatea în faptă şi-n cuvânt

să-nchei cu neştiinţa un straşnic legământ,

 

Nesăbuinţa, teama, să nu pot să-mi măsor

să nu ştiu ce-i ruşinea, să fiu slab, trădător

prin faptele-mi mărunte să preamăresc mereu

căderea în puterea făţarnicului eu…

 

*

Un gând al meu, într-adevăr, înaripat

în lumea de fantasme de tine exilat

şi rătăcind din loc în loc, neştiutor

să poţi cândva să te întorci triumfător,

 

De visele-amăgirii s-ajungi să te dezlegi

nimic să nu te-abată din calea ce-o alegi

treptat să redescoperi menirea ce ţi-am dat

să descifrezi misterul în tine încrustat,

 

Să îţi aduci aminte din ce în ce mai clar

de cel ce-a fost cu tine-n periplul solitar

să-i faci iubirii cale, în inimă s-o porţi

şi viaţa să le-o aperi la cei treziţi din morţi.

 

Să poţi vedea în toate pe cel ce le-a creat

să ştii că avuţia n-o are cel bogat,

că universul însuşi trăieşte prin iubire:

să-ţi poţi ierta vrăşmaşul e-nscris în a ta fire.

 

Credinţa ta va creşte din ce în ce mai mare

de când te vei supune la singura-ncercare,

să cauţi adevărul: a fi sau a nu fi?

stăpân pe tine însuţi vei reuşi să fii!

 

Vei şti atunci că viaţa e fără de sfârşit

şi-ntreaga moştenire ce crezi c-ai risipit

te-aşteaptă înmiită, al ei stăpân sortit,

când centrul minţii tale va fi nemărginit…

 

Vei căuta-nceputul şi nu-l vei mai găsi

în saltul cel din urmă pe care-l poţi gândi

spre ţara ta natală-n cel mai umil veşmânt

purificat şi liber de orice legământ.

 

Acolo unde răul nu are cum ajunge

doar armonia în toate, ce-s una, se răsfrânge.

cuvântul, fapta, gândul în tine se rostesc,

întreaga libertate-n tăcere ţi-o vestesc.

 

 

Spre tine

 

În memoria tatălui meu,

poetul pilot George Ioana

 

În zborul tău

ce înspre nemurire

te duce

şi înspre neuitare,

alai de îngeri

vin să te petreacă,

să îţi aline dorul

de visare,

iar lacrimile celor dragi,

rămaşi departe,

să le preschimbe-n chihlimbare,

să-ţi lumineze zborul

spre înalt

şi dincolo de nori

– spre tine –

să te avânţi în ultimul asalt.

 

 

Spune-mi

 

Nu ai crezut

că poţi învinge doar atunci

când renunţând la orice armă,

vei lupta cu propria imagine

pentru eliberarea ta.

 

Nu te vei mai putea privi

în oglinzile care să te arate

slab sau trufaş,

neînfricat sau laş,

după dorinţă…

 

Ţi s-a mai spus,

dar nu ai crezut…

 

În ţara fără de oglinzi,

care îţi va mai fi chipul,

te vei întreba atunci

încă o dată, şi vei afla,

dacă vei lăsa răspunsul

să vină de la sine.

 

Ce vei avea de pierdut,

când căutarea va fi

singura realitate posibilă?

 

Care este drumul,

se-ntreabă cel care merge,

fără să ştie, pe singurul drum

pe care poate s-ajungă?…

 

Unde să ajungă

dacă el este deja acolo,

chiar dacă nu poate încă să ştie

că este câştigătorul?

 

Ce competiţie este mai de temut

decât aceea în care tu

eşti singurul concurent îndârjit?

 

Dar cum mai poţi lupta

când adversarul poartă,

drept amuletă,

doar chipul tău?

 

„Alungă toate speranţele”, ţi s-a spus,

pentru a putea să speri cu adevărat!

 

Dar, spune-mi, la ce mai este bună speranţa

pentru cel care are deja totul

Sau cunoaşterea drumului de întoarcere,

pentru cel care a ajuns?…

 

 

Când totul se pierde

 

Ceasul nu s-a oprit dar orele

nu se mai văd marcate

pe cadranul Timpului

ce stă pe loc, în contemplare.

 

Perspectiva nu s-a pierdut

dar obiectele nu se mai văd

delimitate pe întinderea pură

a Spaţiului – cel fără de nume.

 

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea

nu se mai vede la orizont

în aşteptarea fiinţei ce se revolta

cândva, undeva, în ţara uitării…

 

Totul este la locul său ca altădată

deşi totul nu mai înseamnă nimic

când se pierde în spaţiul fără de timp,

în timpul fără de spaţiu…

 

 

Clipa aceea

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna…

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti.