Rămâi…
Ce singuri suntem, Doamne, şi ce trişti,
De când cioplim iconostas de „crişti“
Din patimile noastre reci şi slute,
Ca-n marea de păcate s-avem plute…
Ce-adânc Te-ascunzi, Iisus, de ochii goi
Ce nu discern lumina de noroi:
Ţi-am poleit altarele cu aur
Dar nu Ţi-am dat al inimii tezaur…
Ce falşi suntem, Stăpâne, şi-n genunchi:
Aprindem lumânările-n mănunchi
Şi egoiste cereri nesemnate
Plătim „smeriţi“, cu inimi resemnate…
Ce-nstrăinaţi suntem, Doamne, de cer,
În „Raiul“ pământesc şi efemer
Clădit cu bani şi-ntreţinut din teamă,
De care, într-o zi, toţi da-vom seamă…
Revino, Doamne-n Templu, ca atunci
Când Te chemam curaţi la suflet, prunci,
Şi ne-aduceai Lumină din Lumină!
Rămâi cu noi, căci ziua se termină…
sâmbătă, 26 ianuarie 2008
Acasă
Trec zilele, trec anii şi-mi bate tot mai rar
Ceasornicul din tâmplă, cu limba lui de clopot
Şi-aud spaima firească de-al Nemuririi dar:
Şuvoiul din clepsidră vărsându-mă în ropot…
Şi tot mai des la vremea întâiului meu Rai
Mă soarbe amintirea în larg vârtej de minte
Şi mă revăd plăpândul, ne-ncoronatul Crai
Al lumii de candoare din pruncul cel cuminte…
Înflăcărat de vise născute din poveşti,
Cu ochi măriţi de taine, nedumeriri şi doruri,
Eu te purtam în suflet pe Tine, Cel-ce-eşti,
Cum îngerii şi sfinţii Te poartă-n albe coruri…
Dar Timpul – ca acidul – m-a tot săpat, tăcut,
Pân’-am ajuns străinul privindu-mă cu teamă
De-acolo, din oglindă, tăios şi prefăcut,
Precum un vechi prieten ajuns un om de seamă…
Sunt tot mai trist şi singur, trăiesc ca într-un vis,
Doar inima-mi tresare când Glasu-Ţi mă-nfioară,
Şi-atunci, prin întuneric, Te caut în Abis
Cum caută arcuşul Lumina din vioară…
Dar negăsind Portalul de trecere spre Cer,
Plângând, Îţi las Cuvântul încet să mă pătrundă
Până-n cel mai din urmă şi-ntunecat ungher
În care Nefiinţa a vrut să mi se-ascundă…
Acolo, în tăcere, Te regăsesc, Iisus,
Într-o bătaie sacră de Inimă rănită
De tot ce îmi pusesem de Tine mai presus
Când mă credeam o jertfă arzând, neprihănită…
Oare-oi mai fi vreodată copilul care-am fost?…
De ce m-ai scos din lume?… De ce m-ai pus deoparte?…
Cine sunt eu, Iisuse?… Mi-arată al meu rost:
De ce mi-ai pus în mână condei şi Sfânta Carte?!…
„– O lacrimă curată din ochi de Dumnezeu
Eşti pentru-acei pe care, crud, moartea îi apasă,
Scurgându-se în versuri de pe obrazul Meu…“
– Primeşte-mă, Iubire!… „– Bine-ai venit Acasă!“…
15-16 martie 2008
Buna Vestire
Iisus păşeşte blând, cu mers egal,
Peste cadavrul lumii – stârv regal -
Ca-n ceaţa de pe Marea Galileii…
Şi plânge-n taină: „– Unde-s, Tată, leii?!…
Li s-au tocit şi ghearele şi colţii?…
Dar vulturii, prevestitorii morţii?
Aripi de cer le-au îngheţat, de când
S-au speriat de viforul de gând?!…
Ce s-a-ntâmplat cu îngerii în trup?
S-au contopit în spiritul de grup?!…
Doar taurii cutreieră Pământul
Şi-Mi joacă în copite Legământul!…
Eu i-am ales ca-n noaptea disperării
Să-Mi poarte Torţa Sfânt-a împăcării
Dintre Adam şi Bunul Dumnezeu!
Dar M-au uitat… Şi banul le e zeu!…
M-au ferecat în aur şi-n argint…
Şi loruşi le sunt idoli… Şi Mă mint…
Ce să le fac?… Spune-Mi, Slăvite Tată:
Să Mă mai răstignesc încă o dată?!…“
Ca tunetul răspunse-atuncea Glasul:
„– Nici îngerii din ceruri nu-Ţi ştiu ceasul,
Dragul Meu Fiu, de veacuri răstignit!…
Eu doar în Tine, azi, M-am odihnit…
Tu vei veni curând, dar nu ca Miel,
Ci-n toată Slava Veşnicului EL
Şi-n iad vei alunga pe veci plăcerea
Acelora care-au ales tăcerea!“
joi, 28 februarie 2008
Celor care ştiu, dar tac…
Ceasurile
Îmi plec auzu-n orologiul Vieţii:
Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac…
M-acuză secundarul sfânt, tristeţii:
Cât sunt, cât plâng, cât scriu, cât spun, cât tac…
Şi eu sunt o rotiţă-ntr-un ceasornic:
Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac…
Mi-e inima, a Domnului sfânt ornic:
Iubesc, ajut, trăiesc, învăţ şi plac…
Dar diavolul ar vrea sincron să-i bată:
Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac,
Inima mea, pe Tronul Tău urcată:
Să fur, să mint, să-njur, să cert, să zac!…
Mai bate-mi, o, Iisuse-n suflet iară:
Tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac,
Cu Verbul Tău în ceasul meu de ceară:
Să-nviu, să cred, să dau, să sper, să fac…
duminică, 15 iulie 2007
Derivă
Pe un ocean de spaime ancestrale,
Prin ceaţă lunecăm, triste corăbii
Şi ne-nchinăm la semnele astrale:
„- Pe-un singur ban, nu cumperi două vrăbii?“
Străini ai emisferei australe,
Gândim în pâini, dar vorbele ni-s săbii…
Cu vele rupte şi etrave sparte,
Plutim greoi unde ne poartă vântul,
Hrăniţi doar cu nădejdile deşarte:
„- În sinea noastră locuieşte-Avântul!“
Pierdut-am călăuze-n zări, departe,
Acolo unde s-a-ntrupat Cuvântul…
E-adevărat, avem câte o hartă!
Dar cine are timp de ea, când bordul
E plin de apă?!… Marea nu te iartă!
Şi-apoi – să nu uităm! - n-avem acordul
Celor în drept, Cunoaşterea s-o-mpartă:
„-Voi singuri cum să-i ştiţi busolei, Nordul?!“
Şi uite-aşa trec nopţi, aşa trec zile…
Cu săptămâni şi luni ne-apasă anii,
Necruţători cu vieţile umile
Ce se tot plâng că nu se-ajung cu banii…
Şi printre stâncile zilnicei sile,
Ne naufragiază-n iad sărmanii…
Doar uneori, în nopţi cu lună plină,
Când adormim, visăm plângând, Pământul…
Cad stelele, căci bolta se înclină,
Arzând sub pleoape-n dar, Pogorământul…
De plou-a doua zi, Taina-i deplină:
Un curcubeu sfinţeşte Legământul!
miercuri, 8 august 2007
Celor care ne călăuzesc
spre Tărâmul Făgăduinţei…
Din când în când…
Mai croncăne, din când în când, în mintea mea, un corb…
Înfricoşător lucru: e orb!
Şi cerul mi se-ntunecă de aripile-i lungi:
„– Până unde crezi, suflete, c-ajungi?“
Mai sfâşie, din când în când, inima mea, o fiară…
Eu mă ascund, ea mă găseşte iară!
Şi-mi umple-ntreg pământul cu sângele din gânduri:
„– Crezi că-L găseşti pe Domnul printre rânduri?“
Mai bântuie, din când în când, în sinea mea, o umbră…
Neruşinată, lacomă, sumbră!
Şi-mi toarnă-n duh viţel de aur, greu:
„– De ce nu altul, Doamne, de ce eu?!“
Dar mult prea rar m-aprinde vreo scânteie
Cu chip când de bărbat, când de femeie,
Şi mi-L aduce-n lacrimi pe Iisus:
„– Când eşti căzut, priveşte doar în sus!“
sâmbătă, 8 decembrie 2007
Prietenului
şi fratelui meu în Hristos,
Nicu.
Dor
De Tine, Doamne, simt că mi-este dor
Ca duhului de-al rugăciunii Zbor,
Ca cerbului de susur de izvor,
Ca viermilor de trupuri care mor…
Cum iernile doresc raze de soare
Şi toamnele târzii – prima ninsoare,
Cum seceta visează ploaie, vara,
Cum ghioceii cheamă primăvara…
Mi-e dor de Glasul Tău vuind prin crâng,
Când cetina m-a învăţat să plâng…
În suflet, taina ei încă o ţin:
„– Sunt veşnici cei ce mor câte puţin!…“
Iisus, de mângâierea Ta mi-e dor
Atunci când ceru-ntreg e-un negru nor
Care se varsă peste noi, şiroaie,
Iar eu dansez şi râd, nebun, prin ploaie…
Mi-e dor… Şi îmi aduc cu drag aminte
De când credeam – copil fără de minte! -
Că fulgii de zăpadă-s prinşi în ger
Şi-ntreg pământul urcă-ncet spre cer…
Mi-e dor de râvna mea de la-nceput
De tânăr curios, nepriceput,
Ce din Scriptură îşi lua putere
Şi Harul ei avea un gust de miere…
Mi-e dor, o, Dumnezeule-al Iubirii,
Să simt iar bucuria dezrobirii
Care mi-a fost de diavolul furată:
Nu Ţi-am păstrat o inimă curată…
Mi-e dor de pacea Ta, Sublimă Oază,
Deşertul meu să-l odihnesc de groază,
De oboseală, de păcat şi chin,
De îndoieli, de ură şi suspin…
Dar mai presus de dor, din a mea tină,
Aş vrea să urc din nou către Lumină,
Gustând sfinţirea apei prin Cuvânt
Ca Lacrimă ce se prelinge-n cânt…
miercuri, 24 octombrie 2007
Duminică
Câte duminici, Doamne, vor mai fi,
Pierdute-n asfinţit din zori de zi,
Înfiorându-mă, fiindcă nu ştiu: de unde
Nelinişti vin, sterile ori fecunde?
Cu ce-ntrebări, pixul – cuţitul bont -
Va sfâşia carnea hârtiei, tont,
Umplându-mi poezia cu-al Tău Sânge,
Ca Jertfă de Cuvânt care Se frânge?
Prin ce miraj, trecut-a-n ireal
Sfinţenia, supremul ideal?!
Înlăcrimat, captiv printre ruine,
Stă Cel ce-a coborât din cer în mine…
Tu mi-ai şoptit, plângând, de-atâtea ori,
Că pentru mine, astăzi, Te omori…
Şi Sfântu-Altar Ţi-e Crucea, gol de Taine:
Pâinea şi vinu-s ale Tale haine…
Să beau şi să mănânc mă-ndemni, dar eu
Mă tem să-nghit bucăţi de Dumnezeu…
„- Să n-ameţeşti când stai pe buza gropii:
Cu frică şi credinţă să te-apropii!“
Când mă apropii, iată, Cineva
Mă ceartă: „- Vrednic eşti de-aşa ceva?!“
Ce demon ne învaţă, Doamne Sfinte,
Că vrednici suntem doar pentru morminte?…
Cu ce averi, trupeşti sau sufleteşti,
Aş răsplăti doar faptul că Tu eşti?
Ce fapta bună-Ţi pot aduce eu,
Ca preţ că-s înfiat de Dumnezeu?
Iisuse-Ţi mulţumesc! De pe pământ
Sunt vrednic de a fi, prin Legământ!
Şi-Ţi mulţumesc, Iisuse, înc-o dată,
Că m-ai învrednicit în cer de-un Tată!
O, Lacrima duminicii de sus,
Numele Tău e scris în noi: Iisus!…
duminică, 12 august 2007
Eu sunt
Eu sunt doar o lacrimă vie
Căzută-ntr-un ochi de abis
Când viaţ-am predat-o doar Ţie…
Şi Doamne, a Ta bucurie,
Blând, teama de Cer mi-a ucis…
Eu sunt doar un punct într-o Carte,
Străjer între frazele vii:
Tăria ce încă desparte
Din suflet – şi până departe -
Cuvântul, de apele gri…
Eu sunt doar o ultimă harfă
Vibrândă la Vântul Ceresc:
N-am nici tricoloră eşarfă,
Nici Crucea n-o vând ca pe-o marfă;
„Kadosh“ cânt, în grai îngeresc!
Eu sunt doar un cui care strânge
A Ta Mână Sfântă pe lemn
Şi scrie, în cel care plânge,
În loc de cerneală, cu sânge,
Pe inimă, tainicu-Ţi Semn!
Eu sunt doar un vis într-o lume
Străină, urâtă şi rea:
Mă doare când Sfântul Tău Nume
Hulit e sub măşti şi costume
Cu patimă rece şi grea!…
Eu sunt doar o frunză rămasă
În ploaia de toamnă, pe ram…
Pământul mă cheamă acasă
Şi norii de plumb mă apasă:
Eu sunt… însă, dacă eram?!…
sâmbătă, 24 noiembrie 2007
Fratelui Traian Dorz.
Poetul.
Iarna, copacii…
Iarna, copacii nu-s vii, dar nici morţi:
Parcă-s destine crud trase la sorţi
De-un Zeu obsedat şi brutal,
În turlă din piei de crotal…
Şi-nalţă spre cer rugăciuni vegetale
Cum oamenii nasc fantezii digitale:
Pe taste de ciori şi de corbi,
Cu degete – crengi, ca de orbi…
Le-ntoarce doar neaua, în liniştea-i gri,
Ecouri de greiere mort: „– Cri, cri, cri…
Furnica ucis-a în duh,
Cu litera-i, dor de văzduh…“
Nici zborul spre Rai nu se mai aprinde
Prin Vestea cea bună din sfinte colinde:
„– Flori dalbe de măr, leru-i ler,
Străini suntem, Doamne, de cer!“
sâmbătă, 19 ianuarie 2008
Întrebări
Cerule, te rog, răspunde-mi, către iad când ne zorim:
Pentru ce să ne mai naştem, dacă tot e să murim?
Cine, oare, e nebunul care predică-n pustiu
Despre dragostea de Tată şi blestemul unui Fiu?
Cum de s-a putut, prin veacuri, ca Iubirea de la Cruce
S-o forţăm să fie crimă, cât un om nu poate duce?
Unde este înţeleptul care ştie să răspundă
Cum, din toate, doar lumina-i şi corpuscul, dar şi undă?
Oare, cheile ştiinţei despre Dumnezeu şi om
Cine le-a ascuns şi unde, în ce chip, sub care dom?
Ce-ntuneric ne învaţă, cum că Veşnicul Părinte
E născut din frig şi teamă doar în cei fără de minte?
Care demon ne îndeamnă s-aruncăm printre stafii
Şi-n containere infecte, pruncii nenăscuţi, de vii?
Ce abis încearcă-n taină, până-n ochi să ni se-ntindă
Dimineaţa, când rânjeşte, hâd, străinul din oglindă?
De ce se-nfioară omul, când se cercetează-n sine?
Cum vom îndrăzni iertarea de urgia care vine?
Cui i-am dat suflet pe aur, înc-o dată şi-nc-o dată,
Cerşind slavă şi putere de la al minciunii tată?
Dacă banul ne conduce şi ne închinăm doar lui,
De ce, când avem de toate, fericire însă, nu-i?
Unde-s eu, copilul, Doamne? Astăzi, vârsta-mi bate-n geam…
Nu ştiam ce ştiu acuma; însă eram viu: plângeam…
sâmbătă, 2 iunie 2007
Prietenului
şi fostului meu coleg de liceu,
Bogdan,
cel care a avut răbdarea să-mi spună
despre Cale, Adevăr şi Viaţă
în Ortodoxie…
Lacrima
Motto:
„Ce-am crezut?!
Mai cred şi-acuma!
Dar s-a tot făcut târziu…
Tremurând, îmi şterg cu mâna
Amintirea de-a fi viu!…“
Fragment din poezia:
„Suflet pereche!“
de G.A.
Mi-a mai rămas vreo Lacrimă în noapte
Din vremea când voiam şi eu să ştiu:
Cine mi-a interzis fructele coapte?
Când am fost otrăvit cu negre şoapte?
De ce păzeşte-un înger Pomul Viu?
Mi-a mai rămas vreo Lacrimă în viaţă,
De când pliveam cu ochii de copil
Grădini, în geamul florilor de gheaţă?
Şi-ntr-a iluziilor rece dimineaţă,
Mă jefuia un soare trist, debil!…
Mi-a mai rămas vreo Lacrimă ascunsă
Într-un abis de minte indecent,
De când zburam, idee neajunsă,
Cu gândul, sfântă taină nepătrunsă,
Şi visul meu era har inocent?…
Mi-a mai rămas vreo Lacrimă tăcută
S-o-mpărtăşesc, în ruga unui vers,
Cu un prieten – stea neprefăcută?
Din Dragoste născută, nu făcută,
’Nainte chiar de veci şi Univers!…
O, Lacrimă prin care-am fost făcut,
Mai plânge-mă, sfinţindu-mă-nc-o dată!…
Prin Harul Tău, văzut şi nevăzut,
Ridică-mă, în moarte am căzut
Şi-nvaţă-mă, Iisus, a plânge: „– Tată!“…
luni, 16 iulie 2007
Prietenului
şi fratelui meu în Hristos,
Gabriel,
a cărui poezie mi-a dăruit
Lacrima…
Lecţia de viaţă
O, vis urât, din care m-am trezit
Înfiorat de teamă, şubrezit,
Ce-ai vrut să-mi spui cu-atâtea năluciri?
„– Nimic ascuns divinelor priviri!“
Priveşte-mă, oglinda mea din baie,
De dincolo de omul meu de paie
Şi-arată-mi cine sunt şi-n ce-am crezut…
„– Un tip anost, posac şi încrezut!…“
Mă simt precum oţelul unui arc
Când trec grăbit pe drumul către parc…
Mă liniştesc… E-un loc fermecător!
„– Un lucru să nu uiţi: eşti trecător!“
Rază de soare, dar dumnezeiesc,
Învaţă-mă să dau, nu să primesc,
În frigul nopţii, plămădit din ură…
„– Ca mine fii: lumină şi căldură!…“
Bănuţ lucios, găsit din întâmplare
Vorbeşte-mi despre-a inimii-nchinare!
„– La doi stăpâni, cum poţi să le fii slugă?
Pe unu’-njuri, la altul ’nalţi o rugă?!“
Copac cu binecuvântată umbră,
Ridică-mă din starea mea cea sumbră:
Cum pot să trec prin arşiţă şi ger?
„– Prins în pământ, dar avântat spre cer!…“
Apleacă-mi gândul, fir plăpând de iarbă,
Spre verdele de Duh, ce stă să fiarbă:
„– Ce tremurai, la glas hârşit de cute?
E moartea, care coasa şi-o ascute!…“
Străluce-mi, tainic, rouă de pe flori,
Precum adevăratele comori…
Unde-s ascunse-n ziua-ntâi de-april?
„– În colţul ochiului unui copil…“
Reaminteşte-mi, iz plăcut de floare,
Că viaţa nu-i decât o amânare
A ceea ce-i sortit să se întâmple…
„– Priveşte-ţi ghioceii de la tâmple…“
Trezeşte-mă, tu, frunză-ngălbenită,
Din visul meu de vară însorită…
Unde-i copilul-mugur ce eram?
„– Curând, te vei desprinde de pe ram!…“
Deschide-ţi gura, vierme-atotflămând,
Când mă voi reîntoarce în pământ,
Să văd, până la măduva din os…
„– Iată ce eşti şi cui i-ai dat prinos!…“
Uimiţi-mă, baloane de săpun,
Un pic de curcubeu şi eu să pun
În viaţa-mi gri ca ruga fără post…
„– Vid colorat e-al vieţii tale rost?!…“
………………………………………
Ce blând mă răcoreşte, astăzi, vântul,
Când stau în parc şi cercetez Cuvântul…
De unde vin?… Şi unde-am să mă duc?…
Arată-mi, Doamne, încotro s-apuc!
Şi-nvaţă-mă, prin tot ce mă-nconjoară,
Că-i veşnic doar cel ce-a-nvăţat să moară…
luni, 11 iunie 2007
Octombrie
Ce bine-i, Iisuse!… Rămâi al meu dar:
Culorile toamnei mă-mbracă în jar,
Pădurea mă cheamă cu glas de smarald,
Iar muntele încă-i aproape şi cald…
Mă plimb printre fagii ce-ascund în desiş
Căderea dintâi într-al fricii fetiş:
Întâia ei toamnă, Natur-a simţit
Atunci când pe Domnul, Adam L-a minţit…
Cad frunzele… Plâng, când le calc în picioare,
Cu foşnet uscat, de bătrâne fecioare:
„ – Tu, Omule-nvaţă, cât încă eşti verde,
Mai mult ca în Moarte, în Viaţ-a te pierde!
Arcuş nu mai fi pe-a păcatului strună:
Doar Jertfa e verde!… Plăcerea e brună…
Pe cei ca şi tine, trezeşte-i din transă!
Ce-aştepţi?… Primăvara?… A doua ta şansă?!
Întreaga făptură se tânguie foarte
Căci tot ce se naşte, aleargă spre moarte…
Durerea şi spaima ne sunt spre-a ne cerne:
Altfel – ca zăpada – uitarea se-aşterne…
Trăieşte în spirit, iubeşte Cuvântul,
Vezi anii tăi – iată! – zburat-au ca vântul…
De-aici, în Hristos, liberează-ţi pământul:
Prin Sângele Lui te-a sfinţit Legământul!“
………………………………………….
Din gânduri tresar… A toamnei fiinţă
Mă-mbrăţişă blând, cu dor de căinţă…
Doar Soarele, taina ne-o ştie, din cer:
Iisuse… Iisuse!… Ce pot să-Ţi mai cer?!…
Tu iar mi-ai vorbit… Ce linişte sfântă!…
Ştiu, iarna-i aproape, dar inima-mi cântă
Şi-n pacea Luminii simt starea de har:
Ce bine-i, Iisuse!… Rămâi al meu dar!…
sâmbătă, 6 octombrie 2007
Sf. Apostol Toma
Pretinsele iubiri…
Pretinsele iubiri se-ntorc la Cer
Ca ruga din colinde: „– Lerui, ler!“,
Jertfite crud, aşa cum se cuvine,
Pentru tot ce-au crezut şi nu mai vine…
Pretinsele iubiri se-ntorc în slavă
Din segregata inimii enclavă,
Cu răni de foc, cereşti, strălucitoare:
Când le-am ucis, nu ne-au strălucit, oare?!
Pretinsele iubiri se-ntorc plângând:
N-au evadat din inimă în gând!…
Cu bucurie-au revenit Acasă:
Suspin şi teamă nu le mai apasă!
Pretinsele iubiri se-ntorc umile
Din vieţile atee, inutile:
Condiţia umană şi „Ştiinţa“
Ne-au pervertit până şi conştiinţa…
Pretinsele iubiri se-ntorc în noi
Când suntem întinaţi, flămânzi şi goi,
Desferecând, tăcut, Poarta Luminii,
Să surpe Domnul spaimele ruşinii…
Pretinsele iubiri se-ntorc în Soare
Ca un revers de tainică ninsoare
Din care Apa Vieţii-şi ia izvorul
Când îngerilor le îngheaţă Zborul…
Pretinsele iubiri se-ntorc în Rai,
Topindu-se-ntr-al Logosului Grai
Pe care Lumea noastră L-a uitat
De când respiră Moarte prin păcat…
Pretinsele iubiri se-ntorc la Tatăl
Şi fericite se-nfioară: „Iată-L!…“
– Ce dor ne-a fost de Tine, Preaiubite!…
– Ce greu ne-a fost pân-am fost dezrobite!…
Dar Te-am văzut!… Prin Noul Legământ,
Rugămu-Te: ne-ntoarce pe pământ!
sâmbătă, 10 noiembrie 2007
Viaţa
Motto:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine.“
Ioan 14:6
De când nu m-am mai bucurat de Viaţă?!
Cândva, simţeam aievea ca trăiesc…
Mi-am perfecţionat, la suprafaţă,
Echilibristica pe-un fir de aţă
Şi-apoi vin la Hristos să mă căiesc…
Plâng anacronic florile din glastră:
Mă simt străin chiar şi de mine însumi…
Întredeschid, sfielnic, o fereastră:
Poate vreun tril de pasăre măiastră
S-o identifica, tardiv, cu plânsu-mi…
Mă-ntind în pat… E linişte şi pace…
Cu ochii-nchişi încerc s-aud un Glas
Ce şi-atunci când vorbeşte, parcă tace…
Sunt trist şi singur… Însă, ce-are-a face?!
Până-n inima nopţii-i doar un pas!
Luna-mi oferă-n dar frigida-i rază,
Bastarda fiic-a Soarelui cel laş
Ce-şi tot ascunde-n slava-i din amiază
Frica atroce, fără nici o bază,
De întuneric – veşnicu-i făgaş…
Încerc să prind momentul sfânt şi unic
Când voi aluneca din veghe-n somn…
Cad stele şi-mi trimit mesajul runic
Al Vieţii, dar nu ştiu să le comunic:
„- Am fost copil şi-acum sunt doar un domn!…“
Mă scald cu duhu-n muzica de greieri,
Pe cea a Lumii nu dau nici un leu,
Căci Moartea mă strafulgeră în creieri…
Ori, poate m-ai cerut ca să mă treieri,
Stăpâne-al întunericului meu?…
„Viaţa-i mai mult decât odaia asta!…“
Mă ispiteşte luciul stins al clanţei…
Pică la fix!… Mi s-a sfârşit şi pasta…
Pe ritm de reggae-ngân un vers de rasta
Şi ies afară-n noaptea ignoranţei…
Nu am ştiut deloc ce-nseamnă Viaţa!
Am să încep de-acum să-nvăţ să fiu!
Chiar dacă mă va prinde dimineaţa,
Măcar m-oi înălţa la cer cu ceaţa
Şi-n ploaie m-oi întoarce… însă, viu!
Mă-mbrăţişează firele de iarbă
Cu vegetală dragoste-ametist
Şi sângele-mi începe-n flori să fiarbă!
Cresc din pământ ca firul de rubarbă
Şi urc spre cer ca Imnul Acatist!
Aud bătând o inimă de jad!
Sărut, îndrăgostit, copacul care
Mi-a spus, de mic, ce-nseamnă Rai şi Iad:
„Flori parfumate, frunze care cad“
Când îmi bătea-n fereastră, la culcare…
Cu dragoste mă răcoreşte vântul…
Şi-nvăţ să zbor, sămânţă de arţar
Ce-a redescoperit, căzând, Cuvântul,
Atrasă crud şi tainic de pământul
Care-o aşteaptă ca pe-un ceresc dar…
În noapte, Taina Vieţii mi se-arată,
Sub constelaţii ce se văd şi nu-s:
Un compendiu de crimă comparată,
Învederând Istoria furată
De Lucifer, un înger nesupus…
Creaţia dintâi a fost perfectă…
Noi, oamenii, cópii de Dumnezeu,
Ne-am sinucis cu arma predilectă
A celui ce mândria lui infectă
Ne-a dat… Şi-apoi ne-a stăpânit ca Zeu!
De-atunci, Lumina S-a închis în Sine
Şi ne-a-nglobat un Univers entropic…
Seara n-am mai vorbit, Doamne, cu Tine,
Ne-am închinat la Rău, spunându-i Bine,
Iar Proniei: „Principiul catastrofic“…
…………………………………………………
Apoi, s-au scurs milenii fără sens…
Creaţia şi-a cunoscut neantul,
Mâncată de acidul negru, dens,
Numit impropriu „Timp“, Nimic imens
Ce ne-a-ngropat adânc, în lut, talantul…
Dar s-a ivit o clipă-n veşnicie
Când Firea-ntreagă, suspinând din greu,
A refuzat a Morţii silnicie,
Plinind a vremii ei nevolnicie
Şi L-a-ntrupat pe Bunul Dumnezeu!
El slăbiciunea noastră a purtat-o
În Trupul Său, ca Dumnezeu deplin…
Însă, nicicând, pe Moarte n-a curtat-o!
Puterea ei de Iad a tot scurtat-o,
Pân-a împins-o-ntr-un etern declin…
Ce scurtă, între noi, I-a fost şederea!…
Din Sine ne-a hrănit, spre-a ne-ntrema:
Ne-a dat ruga şi postul, privegherea,
Naşterea-n duh, iar pe Tabor – Vederea
Şi „- Tată!“ pe Cel Veşnic a-L chema!
Dar noi L-am răstignit, râzând, pe Cruce,
Fără să ştim c-acesta-i Planul Său…
Şi L-am hulit, urlând, pe Cel ce duce,
Sub umăr stâng de tainică răscruce,
Întregul Cosmos, să nu cadă-n hău…
Nici Moartea n-a putut în ea să-L ţină
Pe Cel din cer printre cei morţi căzut,
Căci n-a găsit într-Însul nici o vină:
A vrut un hoit, dar a-nghiţit Lumină
Şi propria sa moarte şi-a văzut!…
Puterea diavolului e surpată
Şi Iadul, dintr-o dată, s-a prădat!
Zadarnic rage Fiara cea turbată,
În sine însăşi e acum curbată:
Sămânţa Evei, iată, „a trădat!“…
S-au spăimântat Puterile Cereşti:
- Cine-i Acesta, Împăratul Slavei?…
Tu, Cel ce-ai înviat, eşti Cel-ce-eşti?!…
De-abia acum vedem cât îi iubeşti
Pe cei ce stau pe-ntăritura lavei!…
Ajuns din nou de-a dreapta Slavei Vieţii,
Iisus ne-a dăruit Mângâietorul
Ca să ne-alunge-n Iad duhul tristeţii…
Să-I dăm întâiul gând al dimineţii
Şi să-L numim cu drag: Mântuitorul!…
Căci Duhul Său cel Sfânt ne-a înfiat
Şi suntem împăcaţi cu Tatăl Nostru…
Avem la Tronul Vieţii-un Aliat,
Dintr-a păcatului robie ne-a-nviat:
- Trăiţi-Mă!… Eu sunt un drept al vostru!
Omul Meu drag, în inimă nu ţine
Dor de Eden, ce – trist – l-ai părăsit:
Eu, Dumnezeu, am coborât în tine,
Păcatul tău l-am omorât în Mine
Şi pentru Noul Rai te-am hărăzit!
Nu mai tânji întoarcerea-n Natură,
Ca să-ţi vorbească şi să îi vorbeşti!
Tu nu eşti doar o simplă creatură
Întoarsă-n lut de-o moarte prematură:
Ţi-am dat Lumina Mea!… Să nu orbeşti!
Nu te-nchina la zumzet de albine!
Nu te topi în fluturi şi în flori!
Prin jertfa lor eşti înfiat în Bine?
Din visul lor, trezeşte-te în Mine:
Eu te-am suit la Cer, tu te cobori?!…
Din păsări, nu-ţi mai tot ciopli tu chipuri,
Prin rugă ai să reînveţi să zbori,
Eliberat de vechi stereotipuri
Prezente până şi-n videoclipuri:
„- Eşti Cel-ce-eşti!… Nicicând nu ai să mori!“
Doar Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa!…
De ce mă cauţi pe străine căi?!
Nu în abis de sine-ai să-Mi vezi Faţa,
Ci doar Iubirea Mea topi-va gheaţa
Inimii tale… Deci, Căldură dă-i!
Şi vei cuprinde Taina de-a renaşte
Din Apă şi din Duh, copilul Meu!
Vei fi creştin, dar nu din an în Paşte,
Când vei vorbi, mulţimea n-o să caşte:
Te va vedea ca fiu de Dumnezeu!
Şi-atunci, trăi-vei Viaţa-n bucurie,
Te vei urâ pe tine, cel ce-ai fost
A diavolului scumpă jucărie…
N-ai să mai faci nici vreo „scamatorie“
Ca să le-arăţi la toţi că nu eşti prost!
Păcatele-ţi n-o să le mai justifici
Cu nonşalanţă: „- Sufletul mi-e pur!“
Realitatea n-ai s-o mai mistifici,
Ca Dumnezeu n-ai să te mai certifici;
Eşti muritor! – e adevărul dur…
Ai să te schimbi, pentru că Eu o spun
Şi-ai să cunoşti ce-i Dragostea, în teamă…
Ai să fi bun, pentru că Eu sunt Bun,
Nu veşnicul „adolescent nebun“
Care şochează, să se „bage-n seamă“…
Tu ai să-Mi fi Lumină pe pământ,
Să spui şi altora Povestea Vieţii:
Cum Însumi M-am făcut Pogorământ,
Cu oamenii-ncheind Nou Legământ:
Beţi Apă din Fântâna Tinereţii!
Unde sunt Eu, cu toţii-aveţi un loc:
V-aştept cu dor să reveniţi Acasă!
Depinde doar de voi, nu de noroc…
Cer şi Pământ vor arde-ntr-al Meu Foc
Ca o dovadă vie că Îmi pasă!
Creaţia a doua n-o să cadă
Căci, iată, Eu le fac pe toate noi:
Pe Dumnezeu, făptura o să-L vadă!
Apocalipsa nu-i legendă fadă:
Treziţi-vă!… Eu vin curând la voi!
…………………………………………………….
La Glasul Sfânt, deodată, m-am trezit…
Inima-mi bate tare, cu durere
Şi dinţii simt că mi s-au strepezit…
Mi-e teamă, până-n duh sunt şubrezit:
Nu ştiu de-a fost real sau o părere…
Privesc pe geam norii pe cer trecând…
Vântul ce-adie blând, leagănă nucii…
Mă spăl… Însă oglinda, tremurând,
Mi-arată-n dreptul inimii, pulsând,
Sfânta Lumină-n forma vie-a Crucii!…
luni, 27 august 2007
Rugăciune
Te simt atât de Viu, Iisuse-n gând,
Din zi în zi, Te văd tot mai aproape,
Ca-n vremea când călcai pe-acest Pământ
La fel de blând precum umblai pe ape…
Mă fericeşti când nu mai ştiu ce vreau:
Voinţa mea spre Tine se înclină…
Mi-e sete iar… Mai dă-mi un pic să beau
Lumină lină din Lumină Lină…
Când teama îmi arunc-adeseori
Ziua de mâine-n griji târzii de noapte,
Cuvântul Tău în mine Îl cobori:
Versuri născute dintr-a’ Tale şoapte…
M-asculţi chiar mai ’nainte de-a rosti
Vreo rugăciune, fie şi în minte…
Cu dragoste mă-nveţi că „a posti“
Înseamnă-n primul rând „să fii fierbinte“…
Mă ocroteşti de orice rău din jur,
Ce dulce este-a Ta călăuzire!…
Cu îngeri legiuni, jur-împrejur,
Mă-ncredinţezi prin sfântă auzire…
În inimă îmi dăruieşti o pace
Ce orice-nchipuire covârşeşte…
O, Doamne, fără Tine orice-aş face,
Sunt doar un orb ce dibuind păşeşte…
Îmi dai puterea demn de-a mă-nchina,
Nu în genunchi, ca robul, tremurând…
Iisuse, dacă nu m-aş întina,
De-aici aş fi cu sfinţii Tăi în rând!…
Mă-mbraci aşa cum niciodat-o floare
N-a oglindit vreun curcubeu în vis,
Ca să-nţeleg că-n lumea trecătoare,
Cât eşti cu mine, sunt în Paradis…
Mă curăţeşte, Doamne, de păcate,
Pe cât de-adâncă mi-este pocăinţa…
În Tine-mi sunt speranţele-mpăcate,
„– Să nu Te las!“ îmi este nevoinţa…
Şi-nvaţă-mă din nou ce este Zborul,
Ca-n vremea când eram doar un copil
Şi îşi sfinţeau arhanghelii soborul
În lacrima petalei de april…
sâmbătă, 7 iulie 2007
Pentru Andra – Ioana,
cel dintâi copil
care mi-a iubit poeziile…
Schimbarea la Faţă
Adu-mi, Doamne Iisuse-n dar schimbarea:
Lăuntrică, de taină şi profundă…
Nu vreau să-mi fie viaţa doar plimbarea
Ce naşterea în moarte o afundă…
Mi-e sete de-un Cuvânt de-nviorare:
Din Stânca Vieţii-aş bea Apa Minunii…
Al Tău Duh Sfânt în duh să mă-nfioare,
Unind suflet şi trup: podul genunii…
Aş vrea să mă-ntrupeze-a Ta Lumină,
Să mă cunosc aşa cum sunt de fapt:
Când frica-mi naşte-n suflet flori de mină,
Să pot transcende-al diavolului rapt…
Celui ce slavă-Ţi dă cum se cuvine,
Vedere-i dai prin Noul Legământ!…
Greşesc cei care spun: „- Domnul nu vine
Decât în marii sfinţi de pe pământ!“
Fără să văd Schimbarea Ta la Faţă,
Mă simt un zombi, nu un suflet viu…
Cum să mă schimb, Iisuse, mă învaţă,
De-a Ta vedere, vrednic ca să fiu!
Iar dacă n-am să pot urca Taborul,
E pentru că-n păcate am zăcut…
Chiar dacă sunt omidă, visez Zborul:
Tu pentru acest lucru m-ai făcut!
Dacă nu azi va fi ziua în care
Te-oi întâlni, am drumul spre Damasc:
Trei zile Tu vei fi a mea mâncare
Şi-apoi, văzând, în Duhul să renasc!
Te rog, primeşte azi smerita-mi viaţă,
Nu sunt acuma sfântul cel deştept,
Dar azi e-a şasea zi, de dimineaţă,
Din lun-a opta… Doamne, Te aştept!…
sâmbătă, 4 august 2007
Sensuri
Am căutat prea mult şi prea departe
În toate cele să găsesc un sens,
Dar Timpul orb, indiferent nonsens,
M-a răsfoit grăbit, ca pe o carte…
Şi m-a lăsat fără de vreun răspuns:
Dorm şi visez că-s treaz, în aşteptarea
Odihnei unui somn, cu deşteptarea
La trâmbiţă de înger neascuns…
Văd pretutindeni superficialul
Tronând comod în Locul Cel Preasfânt;
Sunt Lacrimă şi n-am să mă mai zvânt:
Mă-ndurerează artificialul…
Lumea-şi revarsă izul greu de hoit
Terenului viran din conştiinţă
Unde-a-nflorit obsesia – „ştiinţă“
A pseudoreligiei lui Freud…
Şi rând pe rând, valori sunt răsturnate,
Uzurpatorii vin cu noi „valori“:
Sub măşti, au cadaverice palori
Care ne vin la fix, parcă-s turnate…
Am învăţat prea lesne să minţim,
Fără s-avem în gând „nota de plată“…
Când o vedem, ne pare prea „umflată“,
Dar n-alergăm la Domnul: nu-L simţim!
Doar Tu, Iisus, eşti Raţiunea pură,
Ne-ajută să nu stăm nelămuriţi!…
- Cunoaşterea vă face să muriţi:
Fără Iubire, vă-nchinaţi la Ură!
——————————————
Nu aştepta pân’ ai să fii tu „sfântul“,
Eu te iubesc aşa cum eşti acum
Şi încă te aştept, plângând, în drum:
Cunoaşte-Mă!… Sunt Dragostea – Cuvântul!…
vineri, 17 august 2007
Găgeni
Tinerilor fraţi ai mei în Hristos…
Stare de Har
Revine-al întunericului sol
Cu alte 7 duhuri, curioase
Să vadă cum mi-am reintrat în rol…
Mă înfăşoară-n frici injurioase
Şi blestemând, când pleacă, furioase,
Îmi lasă-n urmă cer tăcut şi gol…
Dar alteori, văd pogorând de sus
Cuvântul, ce cu pace mă inundă,
Decât înţelepciunea mai presus…
Şi rezonez la tainica Sa undă,
Versificând reflexia profundă:
Lumină din Lumina lui Iisus!…
Când raza Ta nu mă mai primenea,
Uitam Cine îmi dă zilnica pâine…
Şi-atunci, grija de trup mă prihănea:
Captiv al ipoteticului „mâine“,
Nerecunoscător precum un câine,
Muşcam, turbat, Mâna ce mă hrănea!…
Cum se atinge cremenea de-amnar,
Ca iarăşi mila Ta să mă învie,
M-ating şi eu de-al pocăinţei jar…
Tâşneşte ruga iar, Flacără Vie,
Arzând tot „ce a fost“ în „ce-o să fie“
Şi patima în plânsul dulce-amar…
Rememorând frânturi de Paradis,
M-am prăbuşit în falia din mine,
Hipnotizat de ochiul din abis…
Nu mi-a păsat că-s lacrimă din Tine
Şi fără să discern Răul de Bine,
Cu diavolu-am făcut un compromis…
De când m-ai deşteptat din visul tern,
Eu mă topesc precum o lumânare
Şi-n faţa Ta, Iisuse, mă proştern:
M-am săturat de-a vântului vânare,
De viaţa ca o crudă amânare
A întâlnirii Tale din Etern…
Iisuse, numai Ţie mă înclin
În gânduri, în cuvinte şi în fapte…
Iubirea Ta m-a luminat deplin:
Prin orice stări mă treci, sunt taine 7
Ce-mi dăruiesc duhovnicescul lapte,
Ca starea Ta de Har s-o gust din plin…
miercuri, 18 iulie 2007
Prietenului
şi fratelui meu în Hristos,
Bogdan.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
