*pe drumul de ţară
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
la biserică bat clopotele
cineva se roagă
cineva se pregăteşte
să moară
unii îşi scot pălăriile
şi zâmbesc ciudat
alţii se opresc din fumat
din când în când latră câinii
copiii îi alungă cu pietre
femeile plâng şi-mbătrânesc
pe vetre
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
*păsări la cap
uneori dragostea te loveşte ca un bumerang
în moalele capului
exact atunci când sperai să prinzi pasărea-n zbor
alteori îţi înfige ghearele-n ochi
şi-ţi ciopârţeşte ficatul
vezi tu
în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă
aşa că mai bine stai cu capu-n pământ
şi le priveşti doar umbrele
rotindu-se-n jurul tău
ca într-o horă
a morţii
*trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa
şi taie capetele plecate
ale spicelor de grâu
fără să-i pese că şi oamenii
au capetele plecate în faţa morţii
moartea cuiva este foamea altcuiva
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi simt cum este să-ţi chiorăie maţele
de dragostea celuilalt
ce trece ca un bolovan de cocă
prin stomac
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la sânii iubitei
ca două pâini rumene
înmuiate în lapte
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
tot ce-a mai rămas din pâinea mea
cea de toate zilele
*niciun răspuns
niciun hoţ nu deschide porţile raiului
niciun mort nu deschide ochii
niciun Dumnezeu
nu deschide uşa bisericii
niciun musafir nu te-ntreabă
nu vrei dar nu vrei
să murim împreună
de singurătate?
niciun chiştoc nu-şi trage sufletul
niciun pahar de şampanie
nu-şi umezeşte buzele
niciun pas nu-şi chinuie urmele
niciun glas nu-şi urlă tăcerea
niciun viers nu-şi pierde memoria
nicio inimă nu-şi lasă jumatea pe drumuri
nu vrei dar nu vrei
să pornim împreună
la drumul mare?
nicio pasăre nu-şi leapădă zborul
nicio rază nu-mi aduce soarele-n casă
nicio stea nu vrea să-mi fie
mireasă niciun răspuns
călătorule printre
lumi de nimic
*întreabă-l pe nichita de ce a murit
îţi zic un pahar face cât mai multe guri de femeie
întreabă-l pe nichita de ce a murit
întreabă-mă pe mine de ce beau
ha!
întreabă-l pe ovidius ce înseamnă exil
întreabă-l pe dumnezeu ce înseamnă
TANDREŢE
dar mai bine…
întreabă-l pe nietzsche
de ce dumnezeu a murit
întreabă-ţi singurătatea
de ce este atât de perversă
pe femeie nu ai ce s-o întrebi
dai paharele pe gât
şi cauţi un final
doar nu vrei să mori
mă întreabă nichita
*cad crucile
eu şi cu moartea iubita mea fidelă
flirtăm de-o viaţă
îi tot trimit scrisori ajunse la pubelă
nu-mi râde niciodată-n faţă
doar le înjunghie
pe cele ce mi-s drage
colecţionează oase-n sarcofage
şi până când stimată doamnă moarte până când
iubirea-n bezna nopţii-o să mă poarte
să merg un somnambul cu mâinile întinse
spre cimitirele cu lumânări aprinse
şi oare când lumina învierii
o să mai ardă-n pântecul muierii
tu nu te saturi doamnă să mai numeri
atâtea morţi şi dai mereu din umeri
cad muzele ca picăturile de ploaie
cad crucile sunt mult prea obosite
de-atâta aşteptare şi nimic
prin cimitire părăsite
cad crucile şi eu
nu le ridic
Supravieţuim jocului
timpului…
nu-i tremură niciodată mâinile
îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mâinile
când încerc să mă rad
îmi zic mereu astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întâlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu acelaşi costum de haine
pe care îl port de-o viaţă cuvântul meu
merg pe stradă râzând
poate că mă voi pierde în această forfotă
şi timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămân singur în faţa destinului
mâinile-mi tremură iubire
supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde
după fiecare apus mâinile-mi tremură
închinăciune către tine
cel care m-a învăţat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine
în care mă nasc în care trăiesc în care mor
Sub talpa unui pantof
oameni şi oameni
ne întâlnim pe stradă
fără să ne mai aducem aminte vreodată
şi totuşi te gândeşti că dumnezeu este capabil
să ne asculte pe toţi
să ne privească să ne iubească
iar noi cel mai bine ştim să uităm
mergem indiferenţi
cu mâinile în buzunare
pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte
din toată lumea asta atât de mare
am ales să ne privim în oglindă
să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri
sângele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele
am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă
am întins mâinile şi am strigat
veniţi treceţi prin mine
m-au călcat în picioare
aşa am început să cutreier lumea
sub talpa unui pantof
Margine de vis
pasiunea mea
colecţie de apusuri pentru viitor
filozofie cu embrioni pe bandă rulantă
masterat în iubire halucinantă
evoluez înspre eternul vid
dumnezeu are privirea în ceaţă
cobor cu liftingul pe rid
şi mi-e atât de greaţă
mi-am lins rănile mi-am închis porii
celule vii şi bolnave
se bat precum
gladiatorii
mă culc pe-o margine de vis
alint partea perversă a clipei
o caut intrigat de concis
pun perna pe masca ispitei
mi-am încuiat moartea în mine
şi-am aruncat cheia departe
în adâncul râului Styx
Geometrie perfectă
tentaţia este pretutindeni
tentaţia vieţii sau a morţii
şi dragostea, da dragostea, care doarme înlăuntrul nostru
ca o femeie bătrână îmbrăcată în negru
şi timpul un cancer
care nu dă niciodată înapoi
şi satana care lasă întotdeauna bacşiş
după ce bea sângele unui incest
n-am nicio idee despre dorinţa asta
care şerpuieşte spre tine
lepădându-şi cămaşa
tentaţia este pretutindeni
tentaţia atacului sexual
războiul pe care l-ai pierdut deja
de prea multe ori ca să mai numeri
răniţii
singura victorie este să regăseşti nirvana
când cele doua sexe desăvârşesc
geometria perfectă
a unei renaşteri
M-am născut pe Google
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun
Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească
degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament
mai demult am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare
de euforie declanşată de o perpetuă mişcare
spre nihilism
m-am născut pe o pagină de istorie care
nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
în spaţiul infinit dintre două secunde
mărginit de milioane de pixeli
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
sau poate nu ştiai că Dumnezeu este orb
Disconnect
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie
în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc
Linişte claustrofobă
Îmi poţi auzi dragostea? Este atât de periculoasă…
Ascultă sufletul cum vibrează
Ce zbucium furtună liniştea mea
Ce gânduri ascunde această iubire maladivă
Vreau să te strâng în braţe nedefinită de singurătate
Tu fato de ce nu mi-ai spus că ai forma vântului
Urăsc clepsidrele în care timpul se zbate
Din toate încheieturile roase
De umbre
Ce sentiment obscur
Migrează spre visurile cambrate
De suflul greu al zidurilor reci
Ce linişte claustrofobă
Mă sugrumă
Mă îmbăt cu lacrimi amare
Plânsul meu în acest deşert de cuvinte
Oază de tristeţe în care îţi admiri chipul
Fără să-ţi fie sete
Îmi poţi simţi dragostea? Este atât de periculoasă…
Priveşte palmele astea bătătorite
Drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte
Atinge-le dar lasă-mi degetele iubirea să-mi poarte
Să exploreze tărâmul virgin al şoaptelor nedesluşite
În noapte pe o pagină frigidă
Să violez intimitatea nopţii cu o lumânare
Şi să mă sting orgasmic
Voi fi mereu de partea ta
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte doar prizonier al lumii
să împărţim acelaşi trup între lumină şi-asfinţit
iubito, să te iubesc cum nu te-am mai iubit
pe înserate când vom deschide cartea de bucate
să ne citim în palme cuvintele să ne foşnească
să ne şoptească umbrele se vor iubi şi ele
să-ţi curgă lacrimi vinul de Fetească
şi să te gust din toate cele…
de vom dormi sub Luna plină
iubito, ne vom trezi plini de lumină
cu zâmbetul precum răsare-n colţul gurii
îţi voi gusta şi buzele şi nurii
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte vor arde-n şemineu cărbunii
te voi privi când flăcări îţi vor dansa pe piele
mă voi gândi din nou la toate cele…
voi fi mereu de partea ta
şi de cealaltă parte ne vor chema străbunii
să împărţim aceeaşi lume şi cu ei
şi morţi să fim şi vii
şi dumnezei
Eu te-am iubit cu foc de artificii
şi dacă totul trece şi nopţi rămân stinghere
de chipul ei rotund ce-mi luminează paşii
ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării
iubita mea devine o simplă amintire
atunci voi pune norii
să tragă ca ocnaşii
la jug să-mi are cerul
să-mi semene urmaşii
nimic şi efemerul
privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării
aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune
voi împleti cunună din gândurile bune
voi arde semne rele şi alte superstiţii
şi multe premoniţii
în foc de artificii
din mii de sacrificii
să te mai văd o dată
iubito… de-altădată
şi dacă totul trece, voi trece în uitare
mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze
să fiu şi eu un chip din alt etern abis
în care timpul slut să nu mă mai urmeze
acolo nu mocneşte
nicicând o supărare
nici alte artificii
nu vor usca în palme
durerea-n bob de sare
Visul unui eunuc
La început a fost cuvântul cu vântul
a călătorit şi am rămas înmărmurit în măr murit
cu gândul la femeia ce-şi acoperea cu haíne haine
sufletul plăpândul
şi sparge liniştea cuvântul cu vântul frunzele şoptesc
te ispitesc să devii prund şi fir de iarbă uscată
sub tălpile femeii eşti una cu pământul
am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile
şi lumea mea cealaltă e sărată şi locuiesc la malul unei mări
în amintirea sărutului ce mi-a făcut răni pe buze şi meduze
şi singurul legământ deznodământ la început şi la sfârşit
un dor de dragoste cumplit şi timpul timpanele
îl prefăceau în sunet ascuţit
în cânt încântător
cuvântul cu vântul dezvirgina tăcerea
şi se năştea moştenitorul trup de lut
iubirea a devenit un rut
arhicunoscut
de toţi cei care au păşit pe lume
şi s-au trezit printre cutume
ce noroc în acest paradis cresc arbori de cauciuc
mă duc
să îmi iubesc femeia din biblie
să o păstrez în visul unui eunuc
La început a fost punctul
la început a fost punctul
şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l
astfel s-a format o stea
prima literă a universului: Alfa
a crescut mare până a ajuns Omega
a explodat dând naştere la restul literelor din alfabet
literele au început să facă dragoste între ele
din nevoie de cuvinte
acestea simţeau însă că lipseşte ceva
şi au pornit discuţiile cu părinţii
care au stabilit reguli sub formă de propoziţii
dar copiii au protestat în lungi şi interminabile fraze
la un moment dat nu au mai rezistat şi au fugit de acasă
au cutreierat lumea înţelegând cât este de frumoasă
şi atunci au încercat să dea o definiţie
s-au adunat cu toate pe o foaie şi au scris o poveste
pe care alţii au catalogat-o drept proză
anii treceau
cărţile erau din ce în ce mai multe şi mai greu de citit
până-ntr-o zi când cuvintele au îmbătrânit şi au devenit
mai înţelepte
au spus că vorba multă aduce sărăcia cuvântului
şi au inventat poezia
la început a fost poezia simplă cu rimă
pe care toţi la vremea aceea au catalogat-o sublimă
cu timpul însă au asociat-o cu monotonia
şi au condamnat-o la moarte prin spânzurătoare
puterea a fost luată de cuvintele la întâmplare
şi cuvintele la întâmplare s-au transformat în propoziţii
şi propoziţiile s-au transformat în fraze
şi frazele au realizat că au nevoie de virgule
şi virgulele au realizat că au nevoie de puncte
şi punctele au realizat într-un final că sunt
cele dintâi şi din urmă semne ale existenţei
negrului în universul alb infinit
Locuiesc în casa cu multe ferestre
Locuiesc într-o inimă
Mă numesc ionuţ şi-mi place să privesc
În fiecare dimineaţă
Lumea
Cresc
Sunt suflet mare
Acum vreau să iubesc
Îmi întind degetele dincolo de ferestre
Aici toate camerele-s nelocuite
Triste
Câteodată nu pot sta locului
Încerc să zbor
Dar mă lovesc de gratii
Şi visurile dor
Mă trezesc
Locuiesc într-o celulă
Aştept graţierea
Lui Dumnezeu
Îmi amintesc
Locuiam împreună cu Ea
Sub cerul liber
Privesc pereţii
Prind viaţă
Amintirile
Rupestre
Locuiesc în casa cu multe ferestre
Orfelinat celest
Dacă la început a fost cuvântul înseamnă că Dumnezeu s-a născut poet
şi a făurit universul doar în imaginaţia sa…
nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci nu i-aş găsi niciodată marginile.
Sunt obligat să cred că exist şi dacă nu aş crede nu aş mai exista…
supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
Unele planete erau puse cu dichis, altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi… de-a v-aţi ascunselea surâdea şi se năştea în cer o altă stea.
Copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
Copilul plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea o creatură ciudată
cu forme nedefinite, cu aripile zgribulite.
Se tot gândea… şi se tot gândea:
ce-ar fi dacă din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi
aş plămădi un trup şi o umbră?
Celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va-ntoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?
Ce-ar fi dacă din coastele sale aş face femeie
şi două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată
o lume de oameni şi o lume de umbre
trăind şi murind totodată?
Ce-ar fi dacă i-aş lăsa şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască fără să graviteze
în jurul visului meu?
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
