HAIKU
“M-a trăit destinul ca pe-o frunză”
Cel mai scurt haiku din viaţa mea
Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina
Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.
POEZIA
Regăsirea Cuvântului
Prin care Dumnezeu a descris
Cum vedea el că va fi lumea,
De aceea uşor de recunoscut
Niciodată de numit.
Cum să descrii tu,
Cu ochiul tău
Cel o clipă trecător
Peste nemarginea firii
Întregul cel de Marele Sine văzut
Înainte de-a-l naşte
Spre-a-l da drept merinde
Iubirii?
POETUL
Cel ce rostuie hotarul
Fiindului de nefiind
Cel ce ştie turna-n trupuri
Ploaia-sufletul de argint
Până nu se mai înseamnă
Fiindul de nefiind
Cel ce văzul azi îl umple
Dară vine de nicicînd
Iar cînd lutul i se surpă
Se-mprăştie peste lume
Ca un nour de argint
Solzul frunzei viu în lună
De–al său suflet strălucind…
POET - OM CU MISTER
Poet – om cu mister
(Apud madame Candrea
Cea care mult iubitu-i-a pre poeţi
De zei i-a făcut să se creadă
Învăluindu-i în fum de Olymp
Pe cînd stăteau la mesele din crîşma ei
Cea de din afară de timp).
Poet – om cu mister;
Om pentru care lumea,
Cu toate cele lumeşti
Nu-i decît un pretext
Pentru stări sufleteşti.
BUCOVINA DIN INIMĂ
Îmi port pretutindeni ca un melc
Albastrele mînăstiri după mine;
Uneori, cînd copilul meu cîntă,
Privirea-mi acoperă lucrurile
Cu lanuri argintii de cartofi în floare;
Cînd merg, în amurg, pe cîmpie
Zarea-mi desenează-n cărbune
Pe-o strachină de Marginea
Casele sobre şi caldele şuri
Pentru o schiţă de destin
Acoperită de smalţul ierbii;
Lacrimile plînsului învie în auz
Copilării de duminică cu zvonul clopotului
Buga
Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele
Între semicercurile aproape filozofale
Ale obcinilor împurpurate-n fragi;
În inima mea înflorind priveliştea Bucovinei
Ca într-un cuib de cartofi săpat toamna
Unde lîngă trupul sacrificat al plantei-mamă
Strălucesc neînvinşi puii albi.
ACADEMIA DE AUR ŞI PURPURĂ
Drumul nostru prin tunelul de frunze
Spirală plutitoare într-o lume de amintiri arămii
Cu cerul neîncăpător de durerea culorii
Precum am pluti în apa unei fîntîni
Plină de rugina regală a viselor de stea
Ce s-au aruncat de iubire în adînc.
Fiece pas sporind augustul preţ
Al sublimei arte cu care ştie frunza
Toamna să moară.
Drumul nostru de ucenicie
În academia de aur şi purpură
Din superbia căreia-nvăţăm
Cu cîtă frumuseţe eşti dator
Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.
UITAM SĂ MĂ TREZESC IN ZORI
Şi se facea cum uneori
Uitam să mă trezesc în zori
Era precum mi s-ar fi-nchis
Poarta ieşirii dinspre vis
Şi tu veneai şi te vedeam
Ca pe-o ninsoare te-aşteptam
Şi parcă tot nu ajungeai
Şi înotai şi-apoi zburai
Cu braţe-vîsle despicai
Apa uitării dinspre rai
Apoi pluteai pînă la brîu
În valul aurului-grîu…
Aveai păduri, aveai şi rîu
Dar nu ştiam cine erai
Şi numele nu mi-l ştiai
Cum nimeni nu ne cunoştea
Doar steaua mea de steaua ta
C-o rază albă se ţesea
Şi-ntr-un sărut se-ndurera…
Iar eu muream şi tu plîngeai
Şi înviam şi tu rîdeai
Şi înotai, zburai, pluteai
Către mireasa ta de mai
Şi veşnic nu mai ajungeai
Şi eu plîngeam şi tu rîdeai
Şi eu visam şi tu ştiai
Şi-atuncea părul meu crescu
Şi într-un pod se prefăcu
Şi degetele-mi se lungiră
Spre braţul tău se arcuiră
Şi-n ramuri ninse de cais
Le prefăcu augustul vis…
Eu te-aşteptam şi tu păşeai
Ca primul om venit din rai
Eu te uitam şi mă iertai
Îngenuncheam şi mă vindeai
Şi-arginţii galeş ţi-i sunai
Şi iar spre mine înotai
Şi eu uitam şi eu uitam
Şi părul pod iar mi-l creşteam
Şi te-aşteptam şi te vedeam
Cum veşnic nu ştiai s-ajungi
Spre chipul meu cu umbre lungi…
Şi aerul creştea-ntre noi
Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi
Şi te-aşteptam şi tu vîsleai
Şi te chemam şi n-ajungeai
Mă-ntunecam şi mă strigai:
“Rămîi, mireasa mea de mai
Căci nu e drept şi meritat
Atîtea veacuri să fi stat
În depărtarea ta-ntristat ! ”
Şi te-auzeam cum mă strigai
Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai
Şi-apoi cînd răsăreai din nori
Eu mă trezeam şi era-n zori…
TRANSPARENŢĂ
În cetatea asta-n care
Nimeni nu mă mai cunoaşte
Feţe vii şi feţe moarte
Trec ca norii peste ape.
Împrumută fiecare
din lumina mea o parte.
În cetatea asta verde
Toată lumea m-a uitat
Nimeni parcă nu mă vede.
Cum nici n-aş fi existat.
Zi de zi tot mai departe
Adîncesc alba-mi tăcere
Învăţînd să tac pe note
Precum apele-n cădere.
Poate o ninsoare-albastră
Mi-a supt chipul în adînc
Poate-o linişte sihastră
M-a înfăşurat pe-un cînt
Şi nu sînt decît o umbră
Şi nu sînt decît cuvînt
În cetatea asta parcă
Mă întorc cu un toiag
După veacuri petrecute-n
Valea Plîngerii
Pribeag.
CAII ARĂMII, VIOLEŢI
Mi-e grijă că m-ai pierdut
În uitată linişte
Ca pe-o basma mătăsoasă…
Am dormit nu prea mult
Doar vreo două vieţuiri depărtate;
Trece apusul în zare
Cu caii arămii, violeţi la păscut…
Mă vei găsi prin cămări ca o boare
A mătăsii şi mă vei privi
Cu mirarea dintîi
Şi eu nu te voi trezi
La amintire…
Timpul acelei vieţi purpurii
Prefăcut e-n departe rugină
Ah, liniştea-n care aştept
Să se întoarcă apusul
Cu caii lui violeţi, arămii de la rîu…
ODĂ VRĂJMAŞULUI MEU
Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin
Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti
Ce m-aş fi făcut fără tine?
Aş fi îngalbenit vegetal
Spre uitare de sine
As fi ruginit mineral
Pînă-n miezul ruinii
M-aş fi stătut
Ca un ochiu de mîl
Nici apă, nici humă
Şi-ncet m-aş fi nenăscut
Ca pruncul în mumă.
Vrăjmaş nesperat
Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcînd-o-n oţel de Toledo
Imprevizibil şacal
Ce mă obligi sa mă apăr amintindu-mi de mine
Şi lustruindu-mi armura şi coiful
Pîn-ce-mi devin epidermă de bronz
Tu ce mă arăţi lumii hidoasă
Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin
Tot mai întreagă, mai luminoasă;
O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii
Căreia cealaltă-i sunt eu
Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia
Aproapele meu mai aproape decît mi-a fost cîndva vreun iubit…
Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv
Strajă de veghe timpului meu
Înspre îndîrjită nedelăsare
Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună
Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har
Fruntea de cîine turbat, ochii de lup hămesit
Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vîrcolac.
Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi
Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele
Graţie ţie, tot mai întregi
Ţie-ţi ridic osana
Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!
CU MINE SAU CU EL TE LUPŢI ATUNCI?
(Excurs la cenzura transcendentă)
Unde te-ascunzi cînd aspru rîzi de mine
Şi de zădărnicia oricărei faceri de bine?
Cu ce ţi-am greşit de hohoteşti neauzit
Cînd chingile-nşeuării mă sufocă
Iar spinii ticăloşi ai celor mulţi
Îmi sîngeră în frunte coroană barocă?
De ce transformi în cruce orice trunchi
Din care plănuiesc să-mi fac o vîslă ?
De ce-mi îngreuni paşii spre avînt
În mîzga rea a unei ierbi de pîslă?
Cînd cel înalt a vrut să mă-ncunune
Cu rostuirea cupolei de lumină
Cu mine sau cu El te lupţi atunci
Cînd îmi întorci, trufaş, lucrarea-n tină?
Au vrei să mă încerci precum pe Iov
Şi-mi joci credinţa într-un joc de zaruri
Ce-ar trebui să fac, răspunde-mi dară
Ca să primesc în loc de cazne daruri?
Tu cine eşti şi unde stai, Tirane
Ce-mi vămuieşti Destinul la tot pasul
Şi cîtă vamă trebuie să-ţi dau
Ca să-mi tihnească oaza şi popasul?
Aştept, ascult şi caut înţelesul
Prin toate semnele văzute ale lumii
Întreb mereu, jertfindu-mi tot răgazul
Şi n-aud decît mugetul furtunii.
TĂRÎM PREACIUDAT
Un ţinut al nimănui între vis şi trezie
Din sidef cenuşiu
În care se răsfrîng alungite, fără fisuri
Umbrele nopţii şi cioburile zilei…
Aici prind contur în al treilea tărîm
Frînturi de speranţă, luciri de-nţeles, săgeţi de lumină
Atît cît poate e dat să cuprindă
Fragila minte de humă
Din necuprinsul întreg
Strălucitoare cenuşă
În care încă n-au ars de tot
Penele păsării-Phoenix
Aici mai găsesc adăpost
Precum cei din vechime în templu
Cînd suliţi vrăjmaşe-i urmau peste tot.
Tărîm prea ciudat cu soare şi lună
Lunecînd fără trupuri – topite de mult în ţărînă
Privirile ochilor-suflet
Învăluindu-mă întru
Iluminare.
Atît de săraci cei ce n-au
Decît noapte şi zi.
VIN LUPII TINERI
Vin lupii tineri din urmă cumplit
Prada s-o-mpartă, a lumii ciosvîrtă
Straşnic urlînd din gîtlejul lihnit
Cînd încep hora prăzii s-o-nvîrtă.
Lupii bătrîni mai erau tacticoşi
Vintrele largi după ce-şi săturau
Şi-un strop omenesc în ochii sticloşi
Privind către cer mai părea că–nălţau.
RUGĂ ÎN NOAPTE
Ajută-mă, Doamne, să nu mor
Dacă nu pentru mine,
De dragul morţilor
Al celor pe care-i port în suflet
Şi-i legăn ca pe prunci
Şi le spun să stea cuminţi
De-acum şi pînă atunci
Şi să aibă răbdare
Că le voi aduce
Drob de sare
În spinare
Şi pomeni de fapte bune
Şi halviţă şi alune
Şi hrană de amintire
Şi le voi rîndui rosturile curmate-n părăsire
Şi le voi ridica numele-n pomenire…
Ei stau acolo cuminţi
Înfăşaţi în uitare
Ca nişte prunci sfinţi
Şi doar privesc cu ardoare
Ţipîndu-şi tăcerea
Ca nişte copii
Care nu pot încă vorbi
Şi aşteaptă de la mine
Cu plînsul lor mut
Să le dau un suflet
Şi–o viaţă de-mprumut.
Ajută-mă, Doamne, să nu mor
Căci moartea mea va fi şi moartea lor!
ATUNCI CAD ÎN VIS
E o lumină ciudată,
De primă-nviere
Şi nourii se-încolăcesc,
Încercînd să-mi deseneze o mantră
Pe care s-o pot înţelege
Si foarte aproape mă aflu, dar încă nu întru tot
Şi vine din corul de frunze
Ce trec arămiu spre lumea lor de apoi,
O simfonie cu sensuri răvăşitoare,
Ca un triumf al frumuseţii-n do major..
Atunci cad în vis
Şi regăsesc albia dintîi
Şi-s atît de imaterială în alburi de fum
De parcă aş fi doar ideea de mine
Încă neîntrupată în frămîntatul destin.
Chiar dacă uit tot ce-am aflat în tărîmul dintîi
Şi-o iau mereu de la capăt,
Pe apa greşelii,
Ştiu că vreodată,
Cînd vine lumina aceea ciudată
şi norii au mantre-n contur,
Va veni din nou, biruitoare
Şi de toate umilirile curăţitoare,
Căderea în vis.
CUVINTELE VII
Cuvintele vii cu viaţa de taină
Izvorăsc uneori noaptea cînd vocile tac.
Cetatea nu le aude
Ea folosind doar cuvinte de lut, sfărîmicioase
ce mor de bătrîneţe în fiece zi.
Cuvîntul cel viu cu suflet albastru
Fără de început şi fără de sfîrşit
Apare doar în nopţile magice
Din cuibu-i ascuns
Arzînd zarea cu umbra lui de mister
Iar de vrei să-l scrii arde în urmă-i hîrtia
Şi zboară
Îi rămîne doar, ca o cometă,
Urma în vis, necrezut de uşoară.
Cînd nu mai poţi respira de miasma fetidă-a mocirlei
Să-ţi aminteşti că el va veni iar
Ca-n ziua celui dintîi adevăr
Şi va arde cu totul hidosul păcat
Reînviind zarea primă
Alb triumf pe ceru-nstelat.
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
