Veşmânt de gânduri…
Din faldurile grele de catifea barocă,
se desprind încet, gândurile mele…
Unul câte unul, se lasă tăcut,
cuprins de visări de mătase foşnitoare,
dantele lasciv atârnînd de câte un sâmbure de adevăr.
Broderii încărcate de mister îl învăluie,
acoperindu-l cu perle din lacrima mării şi valuri argintii.
Visele o iau înainte, printre mistice pandantive,
dansând un ritual păgân, al timpului încremenit de şoapte!
Să prindă din urmă clipa… e momentul!
Luna îşi scaldă chipul
în miile de feţe ale gândurilor mele neşlefuite.
În fiecare dintre ele, se reflectă aceeaşi imagine…
Cine??? Cine??? Cine??? Cine???
Nu ştiu! Ies, scoţându-mi la plimbare
Veşmântul atât de-mpodobit al viselor mele.
Un înger….
Un prinţ al nopţii-nvăluit în tainice mistere,
cu ochi de onix şlefuit pe lamă de hangere,
domn al deşertului pierdut, uitat de toţi şi toate,
lângă-o fântână coborâse, calul să-şi adape….
.
Pe fruntea lui tălăzuiau atâtea gânduri frânte,
iar ochii-i aruncau scântei sortite să-nspăimânte!
Şi printre falduri de veşmântţesut din vânt şi şoapte,
pe chipul lui citeai genuni născute într-o noapte.
.
Privind spre vălu-ntunecat al apei din fântână,
şoptea cu sufletul pierit: „Credeam că-i o cadână!
O cupă proaspătă de-azur, ce-o bei dintr-o suflare,
Un abur frământat de vânt, ce-l ai şi-apoi dispare…
.
Am vrut s-o am… mă fascina, acel calm *nu se poate*,
Stilete-mi răscoleau adânc, dorinţe-ntunecate!
Credeam că-i doar un vas de lut, ce-mi ispitea privirea,
s-o am, ziceam, să fie-a mea, să-mi potolesc pornirea!
.
Avut-am sute de femei, mândre mărgăritare,
podoaba-ntregului harem, îmi zace la picioare.
Şi-am strâns în braţu-mi, sfărâmând, fragilul vas de lut.
Dar nu ştiam: pe pieptul meu… un înger am avut!
.
Un înger… sacru legământ, făcut din foc şi ape…
Cupă de jad din care zeii vin să se adape…
Voit-am totul şi-am băut şi-ultima picătură…
Păstrez şi-acum sărutul cald, ce mi-a rămas pe gură.
.
Un vis, o boare, un balsam… îi simt şi-acum parfumul…
patima mea l-a risipit, în patru zări, ca fumul!
Şi am rămas cu ochi pierduţi şi-un dor ce arde-n mine..
Oricât aş bea, mai sete-mi e! Şi-o mare de suspine!
Degustare….
Aş vrea ca să te torn, mirifică licoare,
în cupa vieţii mele, deplin să te cuprind.
Să-ţi sorb în nări parfumul de cireşi în floare,
să-ţi descifrez aroma de patimi clocotind.
.
Şi într-o simfonie de tonuri papilare,
să îmi inunzi fiinţa, să-ţi gust din plin savoarea…
Miros de mosc şi ambră, ascetică chemare,
din ancestrale timpuri perpetuând culoarea.
.
Extaz şi agonie, Valhalla şi infern…
Un foc pe rugul sacru ce mistuie tăciuni…
Piroane-adânci înfipte în braţele pe lemn,
Şi aripi prăbuşite în tainice genuni.
.
Iar mistice reflexe de rubiniu şi sânge
Trezesc în mine ritmuri de stranie cadenţă…
Te sorb dintr-o suflare, iar sufletul îmi plânge…
Ce altceva rămâne după chintesenţă???
Reverberaţii
E lună plină… Rondă, voluptoasă
Îşi etalează chipul în zenit,
Trezind adânci ecouri de maree,
Ce-mbrăţişează ţărmul adormit.
.
Prin vârfuri de pădure seculară,
Copacii-mplântă suliţi către cer.
Tăcerea-i sfâşiată de urletul sinistru
Al unui lup stârnit de-al ei mister.
.
Pulsează-n vene ritmul de ţimbale,
Adânc întipărite pe retină,
Dansează iele-n iarbă ritualuri,
Desculţe, despletite…-i lună plină…
Iubito…
Timpul, mână criminală în mănuşi de catifea
ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,
strecurându-se flegmatic, a bătut la uşa mea,
să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.
.
„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-
n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ţi-e de-ajuns?
Floarea vieţii mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,
ai prădat, ai luat cu tine şi-n tenebre te-ai ascuns.
.
Hai, priveşte-mă! Te uită! Ai venit să-ţi ceri iertare?
Nu te iert! Ce stai acolo proţăpit şi fără glas?
Poţi să-mi dai napoi ce-odată am avut şi tu mi-ai luat?”
„N-am venit să-ţi dau, iubito, ci… să iau şi ce-a rămas!”
Rătăcire…
Nimic nu se poate compara
cu sunetul sec al unei silabe nerostite
care sparge tăcerea!
Taie fără anestezie
fără să curgă o picătură de sânge.
Scurt şi curat.
.
Totuşi,
vecinilor nu le place să audă
cum urlă în noapte câinii,
la lună plină…
Sau poate că nu sunt câinii…
ci sufletele noastre rănite de atâta neputinţă…
Refren somnambul pe margini de acoperiş,
tânjind a cădere…
.
Ciudată durere,
să calci pe cioburile viselor tale,
pentru a ajunge la … renunţare.
.
Feţe de muşama se aştern
peste mesele întinse la care
ciocnesc pahare
morţii ce încă nu ştiu…
vor afla mai târziu… prea târziu…
.
Împreună cu colonia ieftină şi fumul de ţigară,
se înalţă spre tavanul cu tapet scorojit,
gemetele celor ce se mai amăgesc,
crezând că se mai poate,
că mai există…
.
E tristă…
se prelinge ca o lacrimă stingheră,
pe asfaltul udat cu cisterna…
La colţul străzii, un felinar pâlpâie
numărând secundele dintre azi şi mâine…
trei, două, una… poc.
.
E totuşi tubulară…
cea fixă nu se potriveşte…
E-n coadă de peşte…
Dansând cu lupii…
Am ieşit în noaptea plinei luni
şi-am dansat cu lupii…
m-am prins în hora lor nebună,
unduitor, fantastic şi rebel,
urlând la lună…
.
am descifrat misterul ropotelor de ploaie
sfâşiată prin ramuri de copaci
lacrimi ce vor să spele lumea
de ea însăşi
cabale îngânate de vraci…
.
am găsit nedorite răspunsuri
la întrebări pe care nu le-am pus
privesc cornul lunii-n apus
mai ascunde în ea nepătrunsuri
dar ceasul s-a dus
.
mi-e sufletul gol, zdrenţuit,
mă paşte-un cumplit dor de ducă
luna păleşte năucă
iar lupii privesc liniştit
o nălucă
Taine…
m-am aşezat pe malul
sufletului meu,
cu capul sprijinit în palme
torente, spulberă petalele
lumii de vise,
smulg rădăcinile speranţei
lasând în urmă
un haos de clişee sfărâmate…
oglinda apei, liniştită,
reflectă în ea
ochii tăi…
dar în adâncuri
tumultul încă nerostit
îşi ţese drum…
apele repezi,
cer rădăcini puternice…
dar apele adânci…
Balada lui Ciprian
În liniştea nopţii
ascult Balada lui Ciprian…
să fie o vioară? imposibil!
această tânguire
înălţându-se în spirale
fum de tămâie
în candelă de-argint
legănată de aripi
ascultând, iadul plânge
fiecare notă
picătură de sânge
pe-obrazul durerii
e-atâta tristeţe
e-atâta iubire
e-atâte iertare
ciudat… parcă nu mai doare
te ia şi te poartă
către-a cerului poartă
dăruind
Două clipe…
mi-ai înghesuit sufletul
intre doua clipe de mânie
frângându-i visul
rănite, plâng lacrimi
pe-obrazul tristeţii,
vamă a faptului că sunt
timpul
înţepenit între stele
începe să curgă
udându-mi rădăcinile
Amintire…
Timpul, magmă revărsată
peste marginile uitării,
cuprinde-n braţele-i fierbinţi,
clipa
o sărută cu buze de foc
să-i dea viaţă,
dar ea rămâne-ncremenită
în lacrima de chihlimbar
a amintirii.
Inocenţă la modul naiv
Eu încă mai cred că binele există…
încă mai cred în suflete curate…
în adevăr…
în iertare…
în cuvânt
în oameni care sânt
aşa precum spun…
.
sărman nebun…
.
eu încă mai cred în candoare…
în zâmbetul cald
către o rază de soare…
în speranţa
ce naşte un pas mai departe…
.
în viaţă
nu în moarte…
.
eu încă mai văd firul ierbii,
petalele de trandafir,
pe frunze stropul de rouă,
norii pe cer
pătaţi de aripi…
.
eu încă mai aud
cum vântul şopteşte prin frunze,
râul rostogolit printre pietre de munte
are atâtea să-mi spună…
.
sărmană nebună…
.
încă mai cred că există iubire
fără… STAI! OPREŞTE-TE!
ai mers prea departe!
iubire fără suferinţă
nu găseşti nici în carte!
.
dar totuşi…
.
IUBITO! În lume există de toate:
bine şi rău de-o potrivă,
sclavie dar şi libertate,
perverşi, dar şi-o parte naivă,
durere… şi-n ea, bucurie,
minciună şi blână candoare,
furtuni care nasc tragedii,
romantice-apusuri de soare…
.
îngeri şi demoni.
.
Dar eu… eu cum… cum să ştiu?
.
Am să stau lângă tine
alături să-ţi fiu!
Ia-mă de mână şi vom păşi împreună
prin lumea asta nebună!
Când te privesc
peste suspinele frânte
ale sufletului tău
inima mea păşeşte
pe vârful degetelor
să nu mai doară
.
ochii mei
ferestre ale timpului
făclii de ceară
cu lacrimi încremenite
pe obrazul tristeţii
.
devin clepsidre cristaline
în care tu te strecori
pulbere de sori
sprijinindu-ţi bărbia
în căuşul dragostei mele
Sala paşilor pierduţi
Pe coridoare, tăcut
în veşminte lungi
cu aripile atârnate
alunecă păsări negre
ciudate
.
urmate de stoluri
de prometei înlănţuiţi
de propriile stânci
cu răni adânci
.
sângerânde
.
un oftat, un suspin, o ocară
cine spunea că viaţa e uşoară?
Cei mai mulţi
cu ochii goi, tăcuţi
se târăsc muţi
prin sala paşilor pierduţi
.
„ups… I did it again!”
.
mi-am dat întâlnire cu mine
la cafeneaua din colţ
ora opt îţi convine?
Merci, deci rămâne stabilit
.
mi-am învelit
în hârtie de ziar
sentimentele
aşezate între două felii de frustrare
şi-am ieşit
.
mi-am scos la plimbare
la aerisit
sufletul vătuit…
măsură de precauţie
căci inima mea
exersează percuţie
.
e ora opt
printre aburi de cafea
şi fum de ţigară
ar trebui să apară
eul meu
.
aştept,
academicul sfert a trecut
după încă o cafea
eul meu îmi apare
şoptindu-mi la ureche-un vechi refren:
.
„ups… I did it again!”
Tentativă
Ţi-am schimbat numele crezând
că de-ţi voi spune întuneric
nu-mi vei mai fi lumină
.
dar razele tale, adânc
în inimă-mi pătrund
stalactite-ncremenite
.
la cumpăna dintre vise
Tristeţe
mi-e toamnă-n primăvara asta
pe alei îmi curg frunzele rănite
de verdele crud
mugurii îmi pleznesc pe dinăuntru
zadarnic izbind în coja crăpată
mi-au plecat păsările, călătoarele
cuiburile goale, atârnă
ca nişte aripi frânte
e cenuşiu apusul peste care
îşi pleacă geana obosită
ziua de mâine
Şi mai spune-mi, mai şopteşte-mi
Mai sărută-mi gându-n noapte
cu buze fierbinţi
mai spune-mi, mai şopteşte-mi
tainice dorinţi
mă poartă peste vise
cu aripi de foc
fă-mă scrum şi-apoi… adie
ca să-ţi port noroc
şi mai spune-mi, mai şopteşte-mi…
Zbor de fluturi
plecată pe genunchi
culeg cioburile
viselor mele
.
le adun, unul câte unul
căuş cât mai aproape
de inimă
.
ca bătăile ei
să le readucă culoarea
în obraji
.
şi zâmbetul, acel zâmbet
ca zbaterea de aripi a fluturilor
răsfăţaţi
.
o lacrimă târzie
sărută tot ce-a vrut să fie
şi încă doare…
La capătul tăcerii
Aici, la capătul tăcerii
unde cuvintele se sparg
dincolo de ferestrele închise,
se pare că timpul e mut
fără culoare
.
zbatere de aripi
gest inutil
prin noaptea de catran
.
ai spune că totul e în van
.
aici, la capătul tăcerii
e viu
apusul sângeriu
.
dăm vamă durerii
ce naşte şi pleacă mai departe
invariabil rămânem
cu braţele pline
.
îmbogăţiţi de ce-a fost ieri,
mai înţelepţi şi mai tăcuţi
pe mâine
O lacrimă…
Se-ntorc în pământ
sufletele mutilate ale durerii
căutându-şi rădăcinile…
.
şi-au pierdut veşnicia
printre degetele răsfirate
ale timpului.
.
n-au apucat să descifreze
semnele de pe frunte
şi de pe mâna dreaptă.
.
se pierd…
se pierd în eternitatea lui
„despărţit de Tine”.
.
bat clopotele
tânguind tristeţea
unei vieţi irosite…
.
o lacrimă…
____________________
Pictura de Viorel Lazarescu
____________________
______________________
